x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Îmi doresc să adorm în braţele cuiva şi să mă trezesc în braţele cuiva, şi să mor în braţele cuiva

0
14 Sep 2009 - 00:00
Îmi doresc să adorm în braţele cuiva şi să mă trezesc în braţele cuiva, şi să mor în braţele cuiva Revista Tango/Artista
Vezi galeria foto


Interviu preluat din Revista Tango
În urmă cu aproape trei ani, la 16 noiembrie 2006, stăteam de vorbă cu Tatiana Stepa despre viaţă şi despre moarte, despre dragoste şi trădare, despre boală şi despre vindecare. Aveam să public atunci un rezumat al întâlnirii noastre, o poveste de viaţă reaşezată în cuvintele mele, în cadrul rubricii La vita e bella din ediţia de decembrie 2006 a Tango-ului. Am regăsit conversaţia noastră de atunci, fotografiile realizate de colegii mei de la artista. Şi am aşezat totul pe hârtie, ca un ultim omagiu adus unei femei pe care am iubit-o mult şi care a ştiut să iubească enorm, unei artiste delicate şi puternice, care a învins suferinţa prin muzica ei.


Interviu de Alice Năstase


Unde te-ai născut, ce amintiri ai despre familia ta?

M-am născut la Lupeni, în Valea Jiului, într-o zonă minerească (de altfel, tatăl meu a fost miner, fratele meu la fel), dar am avut o copilărie foarte frumoasă, pentru că la noi în casă se cânta, părinţii mei aşa s-au cunoscut - cântând, iar pe noi, copiii, ne-au învăţat de mici cu sunetul muzicii. Din fericire, atunci existau locuri în care puteai să urmezi cursuri de balet, vioară, pian şi au încercat să ne ocupe timpul liber cu activităţi umane, apropiate de artă. Părinţii mei s-au cunoscut la un club de amatori, unde se organizau spectacole. Sigur că apoi, căsătorindu-se şi având şi trei copii lângă ei, nu au mai participat la spectacole, dar cântau prin casă, duminica, fredonau ce auzeau la radio, la televizor şi pe urmă au început să ne înveţe şi pe noi. Tatăl meu era un împătimit al cititului, avea o bibliotecă destul de mare, sigur, şi cărţile erau destul de ieftine, dar mi-aduc aminte că se certa mama mereu cu el, pentru că la fiecare salariu îşi aloca o sumă să-şi cumpere cărţi, iar mamei nu-i prea convenea, pentru că era un singur salariu şi trăiam atunci cinci din el. Şi-l tot certa. Dar ne-au prins bine şi nouă, pentru că am citit, fraţii mei mai puţin, dar eu am citit foarte mult în perioada copilăriei.

Ai lucrat şi tu în mină la un moment dat, nu-i aşa?

Nu în mină, femeile nu lucrează în mină şi nici nu au lucrat. Am lucrat în prima parte a minei, într-un loc destul de greu, într-un loc de unde se aducea cărbune din carieră şi se încărca în vagoneţi şi se ducea în alte părţi. Pe urmă am mai avansat, am ajuns la nişte birouri, în zona administrativă a Minei Lupeni.

A fost alegerea ta? Sau cum ai ajuns să lucrezi în mină?

S-a întâmplat să se interzică Cenaclul "Flacăra" în 1985. Eu pe vremea aceea lucram la o întreprindere în Făgăraş, am fost dată afară şi am avut destul de puţine opţiuni. Aşa că am ales să mă întorc în Valea Jiului, pentru că, pe de o parte, acolo aveam familia, acolo era şi băiatul meu, şi nu am reuşit să mă angajez decât la mină.

Dar stătuseşi mulţi ani în Bucureşti, cred...

Am plecat din Lupeni, am făcut liceul în Bucureşti, un liceu de arhitectură, apoi m-am căsătorit, l-am făcut pe Cătălin.

M-AM CĂSĂTORIT, CRED EU CĂ PREA REPEDE, DAR LA FEL DE REPEDE M-AM ŞI DESPĂRŢIT

În Bucureşti?

În Bucureşti m-am căsătorit, cred eu că prea repede, dar la fel de repede m-am şi despărţit. Aveam 18 ani când m-am căsătorit, apoi l-am făcut pe Cătălin. După aceea am intrat în Cenaclul "Flacăra", pentru că doream să debutez. Nici nu m-am gândit vreodată că voi rămâne acolo atâţia ani. Eu voiam o confirmare că sunt bună în ceea ce fac, că ăsta este drumul pe care trebuie să merg, dar am rămas acolo până în zilele noastre.

Cum a fost debutul tău în Cenaclul "Flacăra"?

Îmi amintesc că eram în Făgăraş. Am plecat din Bucureşti şi am locuit în Făgăraş. Soţul meu era din Bucureşti, dar pentru că era destul de greu să găseşti o locuinţă în Bucureşti, el avea nişte rude acolo care ne-au găsit un apartament în Făgăraş şi ne-am mutat acolo. Deja noi nu mai eram împreună, dar eu locuiam în Făgăraş când a venit Cenaclul cu un mare spectacol, pe stadion, şi m-am dus aşa cum se duceau toţi cei care debutau. Se făcea un anunţ, cine vrea să cânte să vină în spatele scenei. Nu mai ştiu cine m-a ascultat, probabil Vasile Şeicaru şi nu mai ştiu cine, şi am intrat în scenă şi am cântat. Totul s-a petrecut foarte repede. Ştiu că în momentul în care m-am trezit în faţa a 20.000-25.000 de oameni şi am cântat am simţit ceva ce nu se poate descrie. Mi se părea că intrasem din lumea în care trăisem până atunci într-o altă lume, mult mai frumoasă, o lume la care nu mă aşteptam. A fost... acela cred că a fost un moment de fericire.

Apoi ce s-a întâmplat?

Şi pe urmă mi-a spus, nici nu mai ştiu cine, rămâi în Cenaclu, mâine avem spectacol în cutare loc, poimâne în altul. Asta era în 1982, când turneele erau turnee, de două-trei luni, nu de două-trei zile. Sigur că din lumea aia frumoasă au început să facă parte şi oboseala, şi dorul de casă, nu era tocmai uşor să pleci de acasă o lună.

Câţi ani avea băiatul tău?

Băiatul meu avea 1 an. L-am lăsat la mama mea. Sigur că mergeam să-l văd cât de des puteam, sigur că existau şi pauze între turnee. Perioada cea mai aglomerată a fost în 1984, când era turneu după turneu, după o pauză de câteva săptămâni urma un turneu de trei-patru luni, destul de greu. Cu siguranţă că am pierdut momente importante din creşterea lui, dar nu puteam să renunţ, a fost mai puternică decât mine dorinţa de a fi acolo. Părinţii mei nu ştiu dacă au fost foarte fericiţi că am ales varianta asta, dar m-au înţeles şi m-au sprijinit, şi m-au ajutat. Dar citeam de multe ori în ochii lor că şi-ar fi dorit să stau mai mult pe lângă ei, pe lângă Cătălin. Însă asta a fost, aşa a fost viaţa şi probabil că aş face la fel din punctul ăsta de vedere al spectacolului, al scenei. Poate aş găsi o cale în care să fiu mai mult cu copilul meu. Nu ştiu. Atunci eram foarte tânără, eram un copil, îmi plăcea, mă fascina, pentru că era fascinant să cânţi pe stadioane la zeci de mii de oameni. Era fascinant tot ce se întâmpla acolo. Am cunoscut mari artişti, mari cântăreţi, mari scriitori, mari poeţi, au fost momente pe care puţină lume le-a trăit în viaţă şi pe care eu mi le-am dorit şi pentru care eu am rămas acolo.

CRED CĂ O MARE IUBIRE, DE FAPT, O CONSTRUIEŞTI CA PE O CASĂ

Se spune că în anii Cenaclului "Flacăra" ai trăit o poveste de dragoste cu Ştefan Hruşcă.

Nu ştiu dacă a fost chiar o poveste de dragoste. A fost o apropiere între noi. Eu am ţinut şi ţin în continuare foarte mult la Ştefan. El mi s-a părut în toată lumea aia pestriţă de pe scenă, venită de prin toate colţurile ţării şi fiecare cu diverse preocupări, mi s-a părut că seamănă oarecum cu mine, pentru că eram amândoi destul de stingheri, veneam din localităţi mici, mi se părea că sufletul lui seamănă cu sufletul meu. Nu ştiu dacă a fost chiar o poveste de dragoste, a fost o apropiere şi un om la care am ţinut şi ţin foarte mult.

Spune-mi, apoi, după ce s-a încheiat cu Cenaclul "Flacăra", cum a avut loc revenirea ta lângă Adrian Păunescu? Ceilalţi s-au împrăştiat în toată lumea, dar tu abia după destrămarea Cenaclului ai devenit mai apropiată de el.

Din 1985 şi până în 1990 Cenaclul nu a mai funcţionat. În '90, s-a reluat cu numele "Şi totuşi iubirea", au avut loc câteva spectacole, destul de puţine, iar în 1992, chiar s-a urnit de-a binelea. Eu am rămas, nu ştiu... aşa s-a întâmplat, plecam în turnee, am început să scriem foarte multe cântece şi începusem să intru şi în universul facerii unei reviste, a unui ziar, a unei cărţi, a început să-mi placă.

Despre ce revistă şi ce ziar este vorba?

Despre publicaţiile pe care le scotea Adrian Păunescu atunci: Totuşi iubirea, Vremea, am început să lucrez şi la cărţile lui, am început să lucrez de la culegere la tehnoredactare, să fac tot ceea ce ţine de facerea unei cărţi, a unei reviste. Şi mi-a plăcut foarte mult. Am scos împreună un album de autor, muzica mea şi versurile lui. Sigur că era o schimbare faţă de ce făceam eu la Lupeni. Eu am dus mereu dorul scenei, iar partea cu cărţile, cu scrisul, cu facerea unei cărţi mi-a plăcut foarte mult. Adrian Păunescu a fost un profesor foarte bun, am învăţat foarte multe de la el. Este adevărat că şi eu am fost o elevă foarte bună, şi asta mi-a îmbogăţit mult viaţa şi m-a ajutat şi când am renunţat la colaborare. Mi-a prins foarte bine tot ce am învăţat atunci. De fapt, tot ce fac şi ce ştiu acum atunci am învăţat. Nici n-am vrut la început, învăţasem să culeg textele la maşina de scris şi apăruse nebunia cu calculatorul şi mi-a tot spus: "Hai, pune mâna şi învaţă să lucrezi la calculator!". Calculator îmi lipsea, în rest aveam de toate, am gândit eu, dar m-am apropiat, mai mult obligată. Şi mi-a prins foarte bine şi acum îmi place foarte mult ceea ce fac. Asta mă şi motivează să merg mai departe: faptul că mai sunt, din când în când, pe o scenă şi faptul că din mâinile mele ies nişte cărţi.

Ţi-a fost greu să lucrezi cu Adrian Păunescu, despre care se spune că este un om dificil?


Mi-a fost greu, dar am învăţat foarte, foarte multe lucruri de la el, şi acum, dacă stăm să ne gândim, cum spunea un coleg de-al meu, decât să ţipe la mine un tâmpit, mai bine să ţipe un geniu. Am văzut în postura de şefi, cu acelaşi comportament coleric, şi oameni mai puţin dotaţi de la Dumnezeu şi cu minte, şi cu bun-simţ. Eu am ales varianta aceasta şi, atunci când nu am mai putut, am renunţat, pentru că la un moment dat a devenit extrem de obositor şi nu mai puteam să fac faţă. Dar au fost cam zece ani.

A fost o vreme când chiar ai locuit la familia Păunescu?


Da, pentru că am lucrat foarte, foarte mult. Făceam şi turnee, avea în perioada aceea şi revistă, şi un cotidian, scotea şi câte o carte pe an, se făceau şi piese. Am început să facem cu Andrei şi casetele Cenaclului, au ieşit vreo şase casete, chiar am lucrat foarte mult.

Şi în toţi anii aceia a fost povestea de dragoste cu Andrei Păunescu, fiul poetului? Cum a început, cum a fost?

Îmi amintesc şi cu mare plăcere, şi cu mare durere. Cred că a fost munca mai întâi. Şi, muncind foarte mult împreună, probabil că mi-am dat seama că avem aceleaşi valori, iubim aceleaşi lucruri. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a fost foarte frumos. Şi foarte dureros pe urmă, sigur că da. A fost o relaţie la care eu am ţinut foarte mult, a fost o relaţie de ani întregi şi după care eu nu am mai reuşit să-mi revin, pentru că am investit foarte mult, am investit tot ce aveam. Şi eu cred că o mare iubire, de fapt, o construieşti ca pe o casă. Puţini sunt cei care au şi norocul să o termine. În general, aşa, pe la jumătate, nu mai are omul material. Iar eu am investit foarte mult şi mi-am dat seama foarte târziu, după ani buni după ce ne despărţiserăm, că eu aşteptam, de fapt, să reiau construcţia de acolo de unde o lăsasem. Normal, fiecare iubire este o altă construcţie. Şi eu nu cred că mai am... nu mai am din ce-o face. Nu mai am materiale. Dar a fost foarte frumos şi am amintiri pe care le duc cu mine. Mi-a fost foarte greu. Acum, am rămas foarte buni prieteni, ceea ce nu credeam că o să se întâmple, pentru că la început îmi venea să-i crăp capul.

Deduc din ceea ce spui faptul că tu nu ai fost de acord cu despărţirea voastră. Atunci când investeşti atât de mult într-o iubire, cum de se întâmplă ca lucrurile să nu poată fi duse până la capăt?

Nu ştiu, cred că pur şi simplu s-a terminat. Pur şi simplu, nu mă mai iubea. Mie mi-a fost foarte greu să accept, sigur că mi-am dorit o iubire pe viaţă şi pe moarte şi... am fost devastată, pentru că nu puteam înţelege, şi nici o femeie n-o să poată înţelege vreodată de ce te-a lăsat pe tine şi a luat-o pe alta. Mi-a fost înfiorător de greu. Nu înţelegeam, nu reuşeam să-mi revin, credeam c-am să mor de atâta durere. Sigur că n-am murit şi sigur că mi-am revenit, dar a durat ani buni. Probabil că aşa sunt marile iubiri, nu ştiu, nu mi-aduc aminte nici din literatură, nici din ce cunosc eu din viaţă, de una în care să se fi mers până la capăt. Ceva se întâmplă. Sigur că e multă durere, sigur că e multă nefericire, dar eu zic că e şi un lucru bun, pentru că, în general, din nefericiri de felul ăsta se nasc capodopere.

Ai spus că nici o femeie nu poate să înţeleagă de ce el te lasă şi o ia pe alta. Aşa s-a terminat povestea voastră?

Da. El s-a îndrăgostit de altcineva şi m-a durut foarte tare, bine, m-a durut totul, dar cu atât mai mult m-a durut faptul că a minţit. Sigur că mi-ar fi fost foarte greu şi probabil că nu aş fi acceptat nici dacă mi-ar fi spus, dar să aflu eu singură n-a fost prea plăcut. După atâţia ani, reuşesc să-mi aduc aminte numai momentele plăcute şi numai momentele bune, care au fost extraordinar de multe, de frumoase, la care, chiar dacă n-o să le mai trăiesc, mă gândesc cu drag. Uşor, aşa, se estompează ceea ce n-a fost plăcut. Se estompează şi durerea, dar nu trece definitiv, cred că niciodată.

Îmi spui că nu ţi-ai mai revenit niciodată?

Nu mi-am mai revenit în sensul că n-am mai reuşit să iubesc pe cineva sau să ţin la cineva atât de mult, încât să-mi doresc să încep o relaţie de cuplu. Pentru că, repet, atât de frumos era totul, încât mă aşteptam să reiau lucrurile de acolo de unde rămăseseră, să ne înţelegem din priviri, să ştim să ne terminăm fraza unul altuia, dar asta nu se poate. Totul se construieşte din nou, iar o iei de la capăt, de la zero, dacă vrei să ajungi la comunicarea aceasta despre care îţi vorbesc.

Aţi construit toate aceste lucruri împreună, cu trudă sau, pur şi simplu, eraţi doi oameni care vă potriveaţi? Sunt oameni care se înţeleg din prima clipă, privindu-se ochi în ochi?

Sigur că au existat compatibilităţi între noi de la bun început, dar eu cred că trebuie să treacă o perioadă şi să faci nişte lucruri împreună ca să ştii ce vrea celălalt numai când se uită la tine sau după felul în care se uită la tine. Astea cred că se fac în timp.

Încercam să te întreb dacă tu crezi că există oameni făcuţi unul pentru celălalt şi dacă, într-adevăr prin străduinţă, prin dragoste, şi alţii, care nu s-au potrivit de la început, ajung să construiască o dragoste mare?

Cred că sunt valabile amândouă. Cred că există şi oameni care-şi întâlnesc jumătatea, aşa cum se spune, dar chiar şi acolo trebuie muncit la relaţia aia. Trebuie investit şi trebuie făcut ceva. Pe de altă parte, sunt oameni sau cupluri în care, neexistând o mare potriveală de la bun început, cu anii ajung să ţină unul la celălalt. Sigur că aici intervine şi obişnuinţa. Obişnuieşti să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu cineva lângă tine. Şi dintr-o dată nu mai este. E greu şi să te dezveţi. Eu cred că pot exista ambele variante, adică se pot construi cupluri şi fără mari potriviri de la bun început, dacă oamenii îşi doresc cu adevărat. În general, la ce-am văzut în jurul meu, cuplurile care rezistă foarte mulţi ani sunt cele în care nu e o dragoste cu scântei sau cu năbădăi, ci, probabil, respectă nişte coduri pe care şi le-au impus, nişte reguli, şi depinde şi de ce-şi doreşte fiecare, pentru că sunt femei care spun: "Cum o fi, cum n-o fi, dar să nu fiu singură, să fiu măritată" sau sunt femei care preferă singurătatea unei astfel de relaţii.

ATUNCI CĂND IUBEŞTI NU MAI HOTĂRĂŞTI TU CE FACI

Dacă lucrurile ar fi posibile, ce fel de iubire ai alege, dacă ar fi posibil să alegi în iubire, ce fel de final ai alege poveştii ăsteia sau uneia similare?

Nu ştiu dacă noi alegem iubirea şi dacă nu ne alege ea pe noi. Sinceră să fiu, sigur, îl ştiam pe Andrei de foarte mulţi ani, de pe vremea Cenaclului "Flacăra", şi niciodată nu mi-a trecut prin minte că noi doi ne-am putea iubi. Şi uite că, totuşi, s-a-ntâmplat. Şi a fost o relaţie care a durat ani buni şi în care am intrat cu destul de multă neîncredere. Pentru că nu, chiar nu-mi imaginam că voi trăi o mare iubire lângă omul ăsta. Până când m-a prins flama. Eu nu-mi dau seama exact care a fost momentul, dar sigur că lucrând, aşa cum am spus, zi de zi la construcţia asta, în fiecare zi punând câte ceva, un cuvânt, un gest, o atenţie, deja îţi dai seama că tot sufletul, tot ce eşti tu ai pus în iubirea asta, ţi se schimbă destinul. Pentru că atunci când iubeşti nu mai hotărăşti tu ce faci. Atunci când iubeşti cu adevărat faci ceea ce îţi cere iubirea respectivă. Eu, de exemplu, în perioada în care fiul meu era adolescent, îmi dădeam seama că are nevoie de mine, dar nu puteam să renunţ la iubirea aceasta şi nu am renunţat. Relaţiile dintre mine şi băiatul meu au şi fost destul de reci în perioada aceea. Îmi reproşez că am lipsit de lângă el. Pe urmă, lucrurile s-au ameliorat, adolescenţa fiind oricum o perioadă dificilă. Dar aveam de ales: ori să fi plecat de lângă Andrei şi să renunţ la toată iubirea asta, şi n-am putut, ori.... Am vrut s-o fac, de vreo două ori, de două ori chiar am plecat, dar n-am putut să stau departe... N-am putut.

Nu te-ai gândit să faci şi tu un copil?

Ba da, m-am gândit! Poate că aşa a vrut Dumnezeu, poate că acum e mai bine că nu s-a întâmplat. Sigur că mi-am dorit foarte mult un copil, pentru că eram într-o relaţie cu un om pe care îl iubeam foarte mult. N-a fost să fie...

Dar exact în acea perioadă în care cred că eraţi împreună el a făcut un copil cu altcineva. Cum ai primit lucrul acesta, ai găsit o anumită înţelegere?


Nu, nu se poate înţelege şi n-o să înţeleg niciodată. A fost un şoc.

De obicei, există "binevoitori" care te anunţă: "Măi, fato, vezi că tu plângi şi te dai cu capul de pereţi şi ăsta mai are puţin...". Ştiam de femeia respectivă, ştiam că are o relaţie cu ea, ar fi trebuit să-mi spună, nu ştiam că se ajunsese până aici, şi am aflat... mi-a spus cineva cu câteva zile înainte de a se naşte acest copil. Sigur că a fost un şoc. A fost un şoc! Dar asta este, fiecare îşi alege. Eu nu îi fac lui Andrei nici un reproş, pentru că ştiu că totul se plăteşte la un moment dat şi nu spun asta pentru că aş dori oarecum să mă răzbun pe el, Doamne fereşte! A trecut perioada în care făceam scenarii de telenovelă cum să fac eu rău şi ce să fac, chiar îmi doresc să-i fie bine şi să-şi găsească liniştea, echilibrul... Îmi doresc să-i fie bine. Dar, pe de altă parte, sunt convinsă că, mai devreme sau mai târziu, totul se plăteşte sub o formă sau sub altă formă. Şi dacă el a greşit, atunci este greşeala lui.

De ce crezi că bărbaţii simt nevoia să aibă mai multe relaţii în acelaşi timp, şi de ce unele femei acceptă situaţia de amantă?

Există şi o legătură între întrebări. Cred că de aia înşală bărbaţii, pentru că există mereu femei dispuse să fie... ori amante, ori cum s-or mai numi ele... neveste, amante, secretare sau... Nu ştiu. Mie mi-e foarte greu să înţeleg şi-mi este şi mai greu să înţeleg de ce un bărbat este dispus să înşele. Cineva spunea că, prin naştere, nu sunt monogami. Dar e mai mult decât atât, să minţi pe toată lumea, şi pe amantă, şi pe nevastă, şi pe iubită, şi pe tine... eu nu înţeleg. E un lucru pe care eu nu pot să-l fac, aşa că nu-l înţeleg.

Dar de tolerat ai tolera, ai tolerat sau ai fi tolerat lucrul acesta? Adică ai trece peste toate şi i-ai spune: "Întoarce-te la mine!" sau, în general, crezi că aşa trebuie procedat, să tolerezi aceste lucruri ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

Nu, cred că nu e bine să treci peste ele. Eu am mai avut semne şi sigur s-a jurat cu o mână pe inimă şi cu cealaltă pe Biblie că nu-i adevărat, că, gata, s-a terminat... Eu, de fapt dacă mi-ascultam mintea, şi nu inima, terminam relaţia cu mult mai devreme, adică atunci când am simţit prima dată că sunt minţită, că sunt trădată, atunci ar fi trebuit să pun punct. Este adevărat că m-ar fi scutit de multă suferinţă, dar nici n-aş mai fi trăit celelalte momente frumoase pe care le-am trăit. Dar, în clipa în care începe să scârţâie şi în clipa în care începi să nu mai ai încredere, poate să-ţi promită de o sută de ori că nu mai e nimic, o dată intrată îndoiala asta, n-o să iasă niciodată. Şi nici aceea cu care te-a înşelat nu poate sta liniştită. Mi-e greu să cred că cineva care a înşelat o dată nu mai înşală şi a doua, şi-a noua, şi-a zecea oară. Nu cred... Probabil că sunt femei care tolerează. Probabil că şi eu am tolerat nişte bănuieli pe care le aveam, pentru că, sigur, n-a recunoscut niciodată, până când nu mai era cazul să recunoască pentru că era clar. Dar simţeam... o femeie simte. Simţi că e schimbat, simţi că are pe altcineva, nu se poate, astea se simt. Şi totuşi te amăgeşti... "lasă că poate îl schimb, că poate îl aduc pe drumul cel bun". Nimeni nu schimbă pe nimeni. Decât poate, pentru puţină vreme. Dacă omul ăla are interesul să te cucerească, sigur că pentru o vreme este cum vrei tu. După ce a pus mâna pe tine îşi revine la forma iniţială.

ÎN MOD NORMAL, MAREA IUBIRE AR TREBUI SĂ FIE ŞI ULTIMA


Crezi că e importantă căsătoria pentru o relaţie?

Este opţiunea fiecăruia. Sigur că orice femeie îşi doreşte, nu ştiu dacă neapărat, bucăţica aia de hârtie, că se tot spune că ori cu ea, ori fără ea, e acelaşi lucru. Nu ştiu dacă e chiar acelaşi lucru. Sigur că se poate trăi şi fără... Dar dacă e minciună şi în relaţia fără acte... e un loc destul de mlăştinos în care nu-mi face plăcere să intru, nu e pe gustul meu. Mie îmi place să fie lucrurile clare. Sigur că nu vreau să mă ia de nevastă a doua zi după ce ne-am cunoscut, dar când trec nişte ani într-o relaţie, măcar dacă nu se finalizează printr-o căsătorie, măcar să nu mă fi înşelat. Îmi place să fie lucrurile foarte clare, şi acolo nu mai era nimic clar, totul era alunecos. Mă rog, fiecare îşi alege felul în care vrea să trăiască. Acum, mie mi-e uşor să mă dau vitează după ce au trecut nişte ani şi după ce, aşa cum am mai spus, s-a estompat durerea şi a trecut ce-a fost mai rău, dar cred că, în momentul în care ne-am despărţit, cu toate defectele astea, dacă el nu ar fi vrut să ne despărţim, aş mai fi rămas, deşi n-ar fi durat. Dar mi se părea imposibil să mai trăiesc o zi fără el. Bineînţeles că s-a putut.

Tu, în momentul în care te-ai căsătorit, chiar şi atunci foarte tânără, cu ce gânduri te-ai căsătorit şi de ce ai renunţat atât de repede?

Cu gândul că o să fie pe viaţă, bineînţeles. M-am căsătorit pentru că m-am îndrăgostit şi nu mi-am dat seama de faptul că noi chiar nu ne potriveam deloc. Andrei a fost omul cu care m-am potrivit exact în toate privinţele. Cu fostul meu soţ chiar nu mă potriveam deloc, adică nu exista un lucru pe care să mi-l doresc eu şi să-l vrea şi el, nu aveam nimic în comun. Şi totuşi m-am îndrăgostit. A fost un foc de paie, de tinereţe, la 18 ani, când crezi că, gata, ai găsit marea iubire. Nu este aşa. Nici nu ştiu ce numim marea iubire... În mod normal, marea iubire ar trebui să fie şi ultima.

Crezi că într-o viaţă de om ai numai o mare iubire însemnată? Tu ai avut o singură iubire însemnată?

Am avut o singură mare iubire, Andrei. Şi am avut momente în care am fost îndrăgostită. Relaţii de ani de zile nu am avut. Deci am iubit o singură dată foarte tare şi am fost îndrăgostită de câteva ori. Posibil să se poată întâmpla şi a doua mare iubire. Nu ştiu... La mine nu s-a întâmplat încă şi nu ştiu dacă se va mai întâmpla pentru că, repet, nu mai am ce investi. Sigur că e destul de greu, eu mă simt bine cu mine, dar singurătatea e destul de apăsătoare uneori, sunt zile când nu e tocmai uşor. Sigur că îmi doresc să adorm în braţele cuiva şi să mă trezesc în braţele cuiva şi să mor în braţele cuiva, dar nu cred că se va întâmpla, pentru că simt că nu am eu resurse să investesc într-o iubire.

Nu crezi că-i posibil, uneori, să te lovească un fulger?

Ba da, cred. Şi de acolo, ăla să fie declicul, da, cred. Cine ştie, poate mă pândeşte şi pe mine pe undeva.

Să dea Dumnezeu!


Să dea Dumnezeu, pentru că iubirea aceasta rămâne totuşi lucrul cel mai important de pe lume. Şi nu se poate face nimic fără dragoste, nimic durabil şi viaţa e mai urâtă fără dragoste. Cred că la baza lumii stă dragostea. La baza tuturor lucrurilor. Dragostea, sub orice formă ar fi ea.

VIAŢA E SCURTĂ, DAR ZILELE SUNT LUNGI

Acum ceva vreme ai aflat că ai o boală grea şi faci tratament.

De destul de mult timp, de doi ani am aflat că am cancer.

Cum s-a întâmplat asta? Cum ai aflat?

Pur şi simplu s-a întâmplat. Am început să mă simt rău. Mă simţeam rău de ceva timp şi am amânat destul de mult să mă duc la un medic, pentru că am avut şi un an foarte greu în care l-am avut pe tatăl meu aici, în Bucureşti. L-am operat, mi-a murit un nepot şi... Omul când vrea să-şi găsească scuze pentru ceva ce n-a făcut, îşi găseşte. Adevărul e că trebuia să mă duc la medic din prima clipă în care am simţit că nu mi-e bine. M-am dus destul de târziu şi, după câteva investigaţii, mi-au spus că am cancer. Sigur că e un şoc pentru toată lumea, în general, când foloseşti cuvântul "cancer". Când îl foloseşti pentru altcineva, îl foloseşti ca pe orice alt cuvânt. Mie mi-a venit foarte greu şi să spun cuvântul. A fost un şoc. Am avut o perioadă de câteva săptămâni în care am fost năucă, nu înţelegeam nimic, mi-era şi foarte rău. Norocul meu a fost că am avut foarte, foarte multă lume lângă mine. Foarte mulţi prieteni, foarte mulţi cunoscuţi, oameni pe care nu i-am văzut nicidată, dar care prin diverse metode mi-au trimis semnale că se gândesc la mine şi că o să fie bine şi că o să trec peste asta. Şi-a venit o zi în care, într-adevăr, mi-am dat seama că nu-mi foloseşte la nimic letargia în care intrasem şi faptul că... atunci când spui cuvântul "cancer" spui "gata, mor", sigur că putem muri din orice, nu numai din cancer. În momentul în care mi-am dat seama că nu-mi ajută la nimic şi că trebuie să-mi revin şi să stăpânesc eu boala şi nu ea pe mine, în momentul în care am început să mă simt bine în cap, am început să mă simt bine şi fizic. E greu, tratamentele sunt chinuitoare, sunt zile în care mi-e foarte rău, dar, pe de altă parte, viaţa este nemaipomenit de frumoasă. Faptul că eu mă duc să cânt într-un spectacol în care oamenii se uită la mine şi nu respiră, faptul că pot să le fac o bucurie părinţilor mei, faptul că am putut să-l ajut pe băiatul meu să-şi ia, când a împlinit douăzeci şi cinci de ani, o maşină, faptul că le fac bucurii prietenilor mei, toate astea adunate mă fac să mă simt bine. Viaţa poate fi scurtă pentru oricine. Viaţa e, cum spune o vorbă care mi-a plăcut mie foarte mult: "Viaţa e scurtă, dar zilele sunt lungi". Acum, depinde ce faci cu zilele pe care ţi le dă Dumnezeu. Poţi să ţi le faci foarte frumoase sau poţi să nu observi. Paradoxal, faptul că eu m-am îmbolnăvit mi-a simplificat puţin viaţa. Am dat deoparte tot ceea ce îmi făcea rău şi m-am concentrat şi mă concentrez pe muzică, pe familia mea, pe prietenii mei, pe mine, numai pe ceea ce e frumos. Mă duc şi mă plimb. Îmi place foarte mult să mă duc în locuri aglomerate, îmi place să văd oameni, îmi place să acult muzică. Viaţa este şi urâtă, e-adevărat, şi frumoasă. Acum, depinde cu ce te compari. Şi eu cred că în nefericire e bine să te compari cu unii mai nefericiţi ca tine. Pentru că întotdeauna există oameni mult mai necăjiţi ca tine. Dacă există ceva bun în a intra într-un spital este că vezi oameni mult mai grav bolnavi decât tine, oameni fără speranţă, de aceea e bine ca în nefericire să te compari cu oameni mai nefericiţi decât tine. Eu sunt recunoscătoare pentru fiecare zi pe care o apuc şi încerc ca zilele astea lungi care sunt în viaţa asta scurtă să mi le fac cât pot eu de frumoase.

Nu mă cert, nu mă bag în lucruri care ştiu că-mi fac bine, mă ţin deoparte de...  oarecum mi s-a selectat şi cercul de oameni lângă care mă simt bine. Deci mi-e bine, mie mi-e bine. Repet, atunci când conştientizezi că n-o să mori la şaptezeci de ani, ci s-ar putea să mori la noapte sau mâine sau poimâine, sigur că nu e o plăcere, dar asta se poate întâmpla şi dacă n-ai cancer. Din nefericire, avem atâtea exemple de oameni care au sfârşit mai devreme, încât eu zic că e bine, pentru că am avut o viaţă plină, în care am făcut ce mi-a plăcut. Am avut o viaţă în care am iubit, în care am făcut un copil, în care m-am îngrijit de copiii mei, am avut o viaţă extrem de frumoasă. Am întâlnit oameni nemaipomeniţi. Am trăit momente nemaipomenite. Deci, n-am de ce să mă plâng. Chiar n-am de ce să mă plâng.

La un moment dat, ai început colaborarea cu familia Vulpescu. Cum s-a întâmplat asta şi cum de ai ajuns atât de apropiată şi de această familie?

Da, familia Vulpescu, ei sunt ceea ce eu numesc "părinţii mei de Bucureşti". Când lucram la una dintre publicaţiile lui Adrian Păunescu, nu mai ştiu la care dintre ele, avea o rubrică şi Romulus Vulpescu şi aşa l-am cunoscut, iar peste un timp, m-a sunat el şi mi-a zis: "Uite, soţia mea are o carte, a scris un roman şi nu are cine să culeagă. Am văzut că tu te pricepi". Între timp, eu încetasem colaborarea cu Adrian Păunescu şi aşa am început, culegând şi tehnoredactând un roman al Ilenei Vulpescu, "Arta compromisului". A fost prima carte pe care am făcut-o eu, şi pe urmă, sigur c-au urmat şi altele. Ei şi-au luat acasă calculatorul, tot ce le trebuia, pentru că amândoi se deplasează destul de greu, sunt oameni bătrâni. Romulus şi Ileana Vulpescu sunt părinţii mei de Bucureşti, sunt nişte oameni extraordinari de la care am învăţat foarte multe lucruri şi mă bucur dacă după două-trei luni, depinde cât durează, ţin în mână o carte făcută de mine. Parcă e copilul meu.

Ai avut bani, ai fost săracă, ai suferit pentru faptul că n-ai sau ai avut cât de mult ţi-ai dorit?

Nu, mulţi n-am avut niciodată şi probabil că n-o să am. Dar am avut perioade mai bune şi perioade mai rele. În general, nu am murit de foame, cum se zice, dar am avut şi perioade destul de grele, în care mă căutam prin toate buzunarele ca să-mi cumpăr pâine. E adevărat că ele nu au durat mult, dar, în ultima vreme, mi-a mers binişor, adică am câştigat suficient încât să-mi permit un tratament de un an de zile la spital, pentru că toată lumea ştie ce înseamnă să intri într-un spital, de când intri şi până ieşi. Am putut să-mi ajut şi părinţii. Sigur, fără să-mi permit mari extravaganţe, nu ştiu, dacă ar fi să am foarte mulţi bani, ceea ce n-o să se întâmple, dar, dacă ar fi să am foarte mulţi bani, probabil că aş alege o formă de a-i cheltui, încât să se bucure şi alţii, nu numai eu. Mai întâi familia mea, prietenii mei, nu cred că m-aş duce eu la hotel de şapte stele să fac baie în cadă de aur. Cu ce m-ar bucura? Aşa că aş face ceva care m-ar bucura şi pe mine şi pe cei din jurul meu.

Care sunt lucrurile, în afară de cele de care avem fiziologic nevoie, fără de care nu poţi să trăieşti în viaţă?

Eu cred că nu aş putea să trăiesc fără muzică. Cred că nu se poate trăi fără muzică, fără sunet, fără cuvânt, fără cărţi, fără ce te ajută pe tine spiritual, pentru că, până la urmă, cu asta rămâi. Cred că astea sunt: muzica, prietenii, familia, cărţile...  

Cum îţi explici că unii oameni sunt atât de bogaţi şi unii atât de săraci? Unii atât de vizibili şi celebri, şi alţii atât de modeşti şi în umbră?

Eu cred că depinde foarte mult de scara de valori a fiecăruia. Am cunoscut oameni care, chiar fiind într-o situaţie financiară destul de precară, au spus, şi sunt sigură că spuneau adevărul: "Uite, eu nu aş face aşa ceva nici pentru nu ştiu cât". Ei, sunt oameni care fac cutare lucru pentru nu ştiu cât. Depinde de ce scară de valori are fiecare. Sigur că în lumea marilor bogaţi există şi minciună, şi compromisuri, şi sunt alţi oameni care vor, când pun capul pe pernă, să doarmă liniştiţi. Chiar dacă am mai puţin, mă mulţumesc cu cât am, pentru că ceea ce ar rămâne este ceea ce este în noi. Sigur că îţi doreşti un parfum scump, dar depinde ce eşti dispus să faci pentru el.

Uite, eu ştiu că tu eşti într-o situaţie foarte grea acum, pentru că nu ai casă, locuieşti cu chirie. Cum este posibil ca un om de valoarea ta, recunoscut ca artist şi apreciat, să fie într-o astfel de situaţie, după o viaţă de muncă şi de dăruire?  

Este posibil, pe de o parte poate pentru că eu nu am fost destul de descurcăreaţă sau n-am insistat atunci când trebuia, sau nu sunt foarte perseverentă, şi, pe de altă parte, din cauza timpurilor în care trăim, în care toate sunt cu susul în jos. Pentru că eu nu sunt singurul caz. Ştim că sunt mari actori care trăiesc din pensii de mizerie, sunt pictori, scriitori şi, în general, oamenii bătrâni care trăiesc din pensii de un milion. Nu se poate aşa ceva. Nu se poate ca într-o ţară să existe averi fabuloase în câteva mâini, în mâinile unor oameni care nu au inventat Microsoft-ul. Au speculat nişte chestii, au furat, au dat şi-au luat, nu ştiu ce au făcut, că astea sunt afacerile lor, dar nu mi se pare normal. Într-o societate, nivelul de trai se vede cel mai bine după diferenţele care sunt între cei bogaţi şi cei săraci. Sunt înfiorător de mari diferenţele acestea. Şi inexplicabile. Nu se poate, ceva nu e în regulă. Nu se poate să faci averi de sute de milioane de euro, nici nu ştiu cu câte zerouri se scriu, mi-e şi rău numai când mă gândesc, tu nefăcând nimic. Dincolo, averile se fac din generaţie în generaţie, după nu ştiu câte sute de ani. Deci, nu e normal şi nu e numai cazul meu, este extrem de multă lume în situaţia asta şi nu e bine. Şi nu cred că perioada care va veni va fi una liniştită, pentru că există un moment în care omul nu mai poate.

Spune-mi, dacă ar fi să-ţi pui o dorinţă şi acest lucru ar fi să mi se întâmple, ce dorinţă ţi-ai pune? Ceva pentru tine, nu pentru fiul tău.

Să fiu sănătoasă. Şi dacă nu se mai poate, pentru că unele lucruri sunt ireversibile, să-mi dea Dumnezeu puterea să fiu cât mai mult în picioare.

Şi pentru fiul tău, ce-ţi doreşti?

Să fie sănătos. Mi-am dat seama că este lucrul cel mai important de pe lume. Toate se pot face, toate se pot rezolva, toate se pot schimba. Asta este ireversibilă.
Citeşte mai multe despre:   tatiana stepa

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de