x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Exerciţii de digitaţie poetică

0
Autor: Daniela Cârlea Şontică 28 Sep 2009 - 00:00
Exerciţii de digitaţie poetică Christian Silva/Jurnalul Naţional
Vezi galeria foto


Despre opera lui Ion Luca Caragiale (1852-1912) au scris de-a lungul vremii marii critici ai literaturii noastre, începând cu Titu Maiorescu şi continuând cu Şerban Cioculescu, Liviu Papadima şi alţii. Nici un critic însă nu s-a ocupat exclusiv de versurile sale, deoarece geniul scriitorului este în piesele de teatru, în proză şi în publicistică.

Despre poeziile lui I.L. Caragiale a făcut câteva consideraţii pentru ediţia noastră de colecţie domnul academician Eugen Simion, cel care a şi prefaţat volumul II al ciclului "Opere", editat de Academia Română şi Editura Univers Enciclopedic.

 

Am fost uimită să-l descopăr pe Caragiale şi poet, destul de târziu în comparaţie cu dramaturgia şi proza sa. Apoi, ştiindu-l contemporan cu Eminescu şi comparându-i, nu mi s-a părut aşa valoros când l-am citit prima oară. Ce părere aveţi dumneavoastră despre versurile lui Caragiale?
Sunt scrise în alt registru, în registrul ironic. Cele mai multe poezii sunt parodii, epigrame, sonete. Unele îi parodiază pe simbolişti, în speţă pe Macedonski, altele sunt fabule. Este o tradiţie în literatura noastră. Marin Sorescu porneşte în 1964 cu primul lui volum, "Singur printre poeţi", ca parodist, plecând de la Caragiale. Autorul "Scrisorii pierdute" nu are însă o sensibilitate autentic lirică. Dacă ar fi scris numai aceste versuri, nu ştiu dacă istoria literaturii l-ar fi înregistrat.

Dar, opera lui comică fiind atât de puternică, interesează şi exerciţiile sale de digitaţie poetică. Unele sunt foarte reuşite, mai ales fabulele şi pastişele. Amintiţi-vă de aceea în care o babă mistică explică faptul că i-a dat ciorba în foc din cauza intervenţiei diavolului. Şi morala fabulei: "Spre mângâiere-adeseori/ Ne trebuiesc instigatori".

Trebuie să judecăm aceste scrieri ca exerciţii ale unui mare scriitor care se amuză, care cunoaşte legile versificaţiei, care se joacă versificând şi uneori reuşeşte să fie strălucitor. Alteori este mai liric, îşi suprimă nota umoristică. Nu ştiu dacă aţi văzut fotografiile de tinereţe ale lui Caragiale, este una care îl arată ca pe un tânăr romantic, melancolic, desprins din iconografia epocii. Caragiale are şi o latură sentimentală în spiritul său comic.

VOCAŢIA LUI NU A FOST POEZIA
Dar el şi-a dat seama că poezia nu este punctul lui forte?
Nici nu a încercat, nu a mizat pe asta. Vocaţia lui se manifestă în teatru, în publicistică, în proza umoristică şi chiar în epica fantastică şi psihologică.


Şi-a publicat versurile în timpul vieţii?
Au apărut în revistele din vremea lui. De acolo le-am reprodus în volumul editat de Academia Română. Nu ştiu câte au rămas în manuscris...

 

Chiar voiam să vă întreb dacă aţi avut ocazia să vedeţi un manuscris cu versurile lui.
Nu am urmărit în chip special acest lucru, dar în ediţia integrală apărută la Academia Română sunt înregistrate toate aceste producţii. "Sonet" a apărut în "Ghimpele", altele în "Moftul român" şi aşa mai departe. "Şarla şi ciobanii" este o poveste pusă în versuri, foarte interesantă. Literatura lui a radiat totdeauna chiar şi sub aceste forme neobişnuite. Îmi amintesc că stilul acestor naraţiuni în versuri a fost preluat mai târziu de Mircea Nedelciu, liderul optzeciştilor. Un mare creator poate să aibă disponibilităţi pentru toate genurile literare.

Ceea ce nu înseamnă că este obligatoriu să reuşească în toate. Caragiale se dovedeşte în poezie doar un bun versificator. Şi, desigur, acelaşi om de spirit. Geniul lui literar trebuie căutat în altă parte. Poezia este, repet, un exerciţiu inteligent.

 

De când s-a aplecat critica noastră şi asupra versurilor sale?
De totdeauna, de cei care s-au ocupat de opera lui. Şi George Călinescu, şi Şerban Cioculescu şi alţii, dar nu în chip special. Nu-mi amintesc ca cineva să fi studiat numai versurile sale. De altfel, lirica este o producţie literară limitată în cadrul operei lui Caragiale.

 

Aveţi cunoştinţă de spectacolul lui Tudor Gheorghe din 1981 în care el cânta pe versurile lui Caragiale şi i-a fost interzis? Autorităţile vedeau ceva critic la adresa lor în unele versuri...
Nu cunosc acest spectacol, am urmărit însă altele. Nu demult a avut un concert cu tema cântecului de mahala. Inclusiv cu poezia de tip Anton Pann. A cântat şi a recitat irmoase sau cum se numeau ele în epocă, "cântece de iubovşte". Tudor Gheorghe a fost absolut excepţional. Interesant era că versurile primau. Şi muzica era frumoasă, dar versurile ieşeau în faţă. Artistul acesta complex are un talent cu totul special de a pune poezia în valoare şi de a readuce în actualitate poeţi din raftul doi sau trei al literaturii. Unii complet uitaţi.

Uitaţi chiar de istoricii literaturii. Ei bine, Tudor Gheorghe cu flerul lui de artist îi dibuie, "îi cântă" şi le dă o nouă prospeţime.

 

Chiar şi pe Caragiale îl face mai frumos când îl cântă. Are un fel de a da valenţe noi unor cuvinte dintr-un vers...
Da, e talentul său, repet, de actor şi de recitator, e un admirabil artist. Cazul I.L. Caragiale este foarte special şi într-un fel atipic în literatura noastră. Toată lumea, când vorbeşte despre el, îl identifică cu personajele sale. Publiciştii culturali de azi, gazetarii, vorbesc despre el ca despre un fel de patron al lumii româneşti, de spirit care ne-a format societatea şi moravurile, şi că în orice politician român vezi un Caţavencu sau un Farfuridi. Eu spun că au şi n-au dreptate.

Au, pentru că tipologia lui Caragiale a intrat în lumea românească, ne-a marcat şi, cum am zis, mulţi cred că nu facem decât să-l copiem pe Nenea Iancu. Dar, atenţie!, Caragiale este un spirit mult mai complex, el însuşi le spunea prietenilor lui: "Sunt un sentimental". Este într-adevăr un spirit foarte complex, iar personajul Mitică nu este atât de simplu şi de primitiv cum îl vedem noi uneori, ci foarte complex. Nu întâmplător doi scriitori importanţi au vrut să-l reabiliteze: Camil Petrescu şi Mircea Eliade.

Învăţătorul Fărâmă din "Pe strada Mântuleasa" este un Mitică, Lache sau Mache care vede mituri. "Căldură mare", zice el la urmă, reluând vorba din gura personajului cunoscut. 

 

MODELUL CARAGIALE
Credeţi că i-a arătat vreodată versurile lui Eminescu, cerându-i părerea?
Nu-mi amintesc, nu ştiu detalii de acest gen, nu cred. Dar ce pot să spun despre ei doi este că ne-au marcat lumea românească, stilul, modul nostru de a fi. Lumea lui Eminescu şi lumea lui Caragiale. Suntem produsul acestor două modele. Eu personal mă simt bine în amândouă ipostazele, nu resping modelul lui Caragiale. Generaţia lui Eliade, Noica, Cioran respingea modelul Caragiale. Erau de părere că literatura lui Caragiale împiedică spiritul românesc să aibă acces la metafizică, la contemplaţie.

Este o bizarerie atitudinea asta, îmi amintesc că şi Petre Pandrea, care face parte din alt compartiment intelectual şi politic, al generaţiei tinere din anii '30, crede că I.L. Caragiale este un model negativ. Credinţa lor este că românii sunt neserioşi, pentru că sunt produse ale spiritului Caragiale.

 

Dar scriitorul a luat ceva din spiritul poporului român şi l-a transpus în opera sa comică.
Nu poporul s-a modelat după scrisul lui, nu?

Nici nu mai contează dacă el a inventat sau a pornit de la ce exista, de la lumea socială. O operă, mai spun o dată, complexă, cu fantasmagoriile şi tragediile ei, cu oameni "buimăciţi de cuvinte" cum observa Marin Preda (Caragiale este modelul său stilistic).

Îmi amintesc de o încercare făcută de Steinhardt prin anii '80, cred, de a interpreta "O scrisoare pierdută" şi "O noapte furtunoasă" într-un registru pozitiv. De altfel, înaintea lui există un studiu al lui George Călinescu, "Domina bona", din anii '40, care interpretează în perspectivă simbolică personajele "calomniate" ale lui Caragiale (Ziţa, Coana Veta, Rică Venturiano etc.). Criticul găseşte o filiaţie cu marile personaje din literatura lumii. Deci, se poate şi aşa. Revenind la versurile sale, eu cred că frumuseţea acestor poeme vine din arta versificatorului. Este remarcabil, stăpâneşte bine acest instrument.

 

Credeţi că publicul de azi, iubitor de poezie, se regăseşte în versurile sale?
De ce nu? Condiţia este să le citească şi să aibă o minimă cultură literară. Întrebarea dumneavoastră de început e cinstită în fond, pentru că atunci când zici Caragiale zici piesele lui de teatru, zici nuvelele lui, te gândeşti la momentele şi schiţele sale, eventual la publicistica sa. Versurile vin la urmă. Revin la Tudor Gheorghe şi la pedagogia lui, ca să nu mai vorbesc despre arta lui de menestrel. Metoda lui de a recurge la poezia veche mi se pare foarte ingenioasă. Şi plăcută.

Cazul lui Caragiale este unul uşor, pentru că ironia este mai aproape de preferinţele omului modern, dar vă dădeam exemplul irmoaselor (cântecele de mahala) şi al poeţilor Conachi, Văcăreşti. Eu am studiat bine această epocă, am scris o carte care se cheamă "Dimineaţa poeţilor". Am scris-o ca să mă răzbun pe profesorii care ne obligau să studiem aceşti poeţi. Nu-mi plăceau şi multă vreme am păstrat în mine un fel de repulsie faţă de obligaţia şcolară de a-i citi. Am vrut să mă răzbun pe acele timpuri şi am terminat prin a scrie o carte aproape lirică.

Mi-am dat seama că aceşti poeţi au inventat practic limba română şi o retorică românească voind să scrie versuri de dragoste. Iar Tudor Gheorghe vine acum - şi bine face - şi ne melancolizează spiritul şi sufletul, punând pe muzică poemele jălalnice ale lui Conachi despre "ibovnica slăvită" şi despre muzele Văcăreştilor...

 

Tudor Gheorghe cântă şi pe versurile lui Miron Costin, de exemplu, foarte frumos...
Da, "Viaţa lumii", un poem de un tragism extraordinar... L-a pus foarte bine pe muzică, este o adecvare perfectă.

 

Ce-ar mai fi de adăugat?
N-ar mai fi decât că oameni ca Tudor Gheorghe cultivă gustul pentru poezie şi-i întoarce pe fugitivi în spaţiul poeziei. Este el însuşi un personaj. Scrie şi poezie, este un actor foarte bun, un recitator, un cântăreţ, sau cum să spun, un baladist iscusit - în accepţia majoră a sensului - în timpuri postmoderne.

Citeşte mai multe despre:   editie de colectie

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de