Minunatele seri cu amicii

Îi leagă o prie­tenie veche de mai bine de 33 de ani. Amândoi sunt îndrăgostiţi de folk, de muzica spiritelor libere.

Unul pornea pe calea ac­to­­riei. Ce­lălat primea primele apla­uze pentru muzică: Vlad Vasiliu şi Vasile Şeicaru. În 1976 cei doi s-au cunoscut. S-au împrie­tenit şi au păstrat legătura. Chiar şi azi, după cum spune dl Vasiliu, directorul Teatrului Dramatic din Galaţi, fie­ca­re întâlnire este o bucurie. La început, când nu se întâlneau în serate de cenaclu, după cum era obiceiul acelor vremi, se duelau în inimi cucerite.

 „Ne întâlneam atunci mai mulţi, era obiceiul de cenaclu literar. Erau doi-trei care cântau, doi-trei care recitam şi făceam întâlniri la diferite licee. A fost o perioadă foarte frumoasă. În tinereţe eram rivali la autografe şi la agăţat puştoaice. El avea puţin mai mult succes ca mine, cu chitara, fetele se duceau mai mult la el, dar nu era pro­blemă, ne împăcam noi."

Era, de asemenea, perioada în care Vasile Şeicaru fusese cooptat în formaţia Cristal, loc în care a cunoscut şi primii fiori ai celebrităţii.

O STAŢIE LA ÎN­CEPUT DE CARIERĂ. Amuzat, dl Vasiliu îşi aduce aminte de un amănunt destul de... interesant al începutului de carieră al lui Vasile-"Va­le" Şeicaru. „Îmi aduc amin­te că prima lui staţie personală pentru chitară a fost una făcută dintr-un fost apa­rat de radio pe care eu îl transformasem, îmi făcuseră băieţii de la teatru intrări pentru pickup, şi aia a fost prima lui sta­ţie personală. N-a ţinut de­cât vreo două-trei zile, dar aia a fost prima!
Se chinuia, îşi făcea chita­ră electrică singur. Se ducea pe la tâmplărie, lua diferite mo­dele de lemn."

Ca orice bun prieten, directorul Teatrului Drama­tic spu­ne despre amicul său: „Ca om, Vale es­te în primul rând un foarte bun prieten. Nu ca alţi oa­meni, care în clipa în ca­re cresc pe scara ierarhică, po­­li­tică sau artistică, uită de un­de au plecat. Nu. El a ră­mas ace­laşi prieten din tine­re­ţe cu ca­re te întâlneşti cu drag şi care vrea şi el să se întâl­nească cu tine.

Şi acum, chiar da­că suntem doar câţiva oa­meni, mai facem câte o seară de muzică, în care cântăm, re­cităm, ne aducem aminte de perioada frumoasă, care ne menţine tineri în conti­nuare."


Cei trei muschetari!
În perioada liceului, Vasile Şeicaru era tipul de elev după care întorceai capul. Alături de el, doi prie­teni buni. Cei trei mus­che­tari! Vali Roibu povesteşte: „Ne cunoaştem din 1969-1970. L-am cunoscut la liceu. Era şi atunci pletos, era chiar vârful de lance. Noi eram răzvrătiţii. Era curentul hippie... Nu era chiar aşa de rău, adică mai tundea pe câte unul, dar nu mereu. Eram trei. Dacă îl căutai pe el şi nu-l găseai, mă întrebai pe mine şi sigur ştiam unde este!

Ce-al de-al treilea era Toboşaru. Muschetarii! Roibu, Şeicaru, Toboşaru! De-a lungul timpului am rămas prieteni. Fetele noastre erau şi ele prietene. Fă­ceam mereu ghiduşii, ne fă­ceam mereu glume unul altuia, petreceam revelioane împreună... Tot timpul în­cer­cam să fim spirituali. Muzica lui este una speci­ală. Cântece cu multe strofe, cuvinte, mesaje... Este altceva!"