x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Îşi însuşeşte poezia pe dinăuntru

0
Autor: Violina Crăcană 20 Iul 2009 - 00:00
Îşi însuşeşte poezia pe dinăuntru Arhiva personală Adrian Păunescu/
Vezi galeria foto


Nu se poate face ediţie de colecţie despre Victor Socaciu fără a aduce în discuţie imensul rol al poetului Adrian Păunescu şi al Cenaclului Flacăra în viaţa artistului. Adrian Păunescu, iniţiatorul şi liderul Cenaclului Flacăra, este nu doar autorul multor versuri de melodii folk nemuritoare, ci şi omul care a descoperit talente şi a înlesnit debutul multor artişti ai genului. Printre ei şi Victor Socaciu.

• Jurnalul Naţional: Domnule Adrian Păunescu, ce înseamnă Victor Socaciu pentru dumneavoastră?

Adrian Păunescu: Socaciu este pentru mine cea mai complexă personalitate artistică pe care am descoperit-o şi am afirmat-o în Cenaclul Flacăra. Compoziţiile lui rămân. Curajul cu care şi-a ales textele a fost confirmat de gustul contemporanilor. Cine ar fi avut îndrăzneala să vină cu cântece pe versuri ale unor poeţi întemniţaţi? Vocea gravă a lui Socaciu a dat substanţă multor pâlpâiri care altfel s-ar fi pierdut. Sigur, la un moment dat, am considerat că Socaciu m-a trădat. Faptul m-a durut. Semnalez incidentul pentru a se vedea că nu din raţiuni de prietenie banală şi idilică îl consider pe Victor Socaciu, acum, la un bilanţ de carieră, un vârf al muzicii româneşti.

 

• Care e compoziţia lui care vă place?

Ar fi imposibil pentru mine să aleg. Cele mai multe din compoziţile lui Socaciu mi se par excepţionale. Şi "Câine şchiop" şi "Roata" şi "Către minus infinit" şi "Charlie Chaplin" şi multe, foarte multe capodopere. Nu-mi plac lucrările de tip "Europa". Dar, de exemplu, "Colindul mâinilor truditoare" este o piesă deja clasică şi, repet, îmi place muzica lui Socaciu. Uneori pentru a încerca să scriu alte poezii de încredinţat muzicii, ascult minuni ale lui Socaciu, cum ar fi una uitată şi de el "Martirii suferinţei româneşti".

 

• Când l-aţi întâlnit prima oară pe Victor Socaciu?
Când mi l-a adus în Cenaclu concetăţeanul său din Braşov Gheorghe Gheorghiu, şi el a cântat o bijuterie care se întemeia pe versurile "Va veni o zi/ Când fiecare va simţi/ Că a devenit o ţintă", i-am făcut loc în scenă lui Socaciu, deşi scena era supraaglomerată. Acesta a fost modul meu de a îmbogăţi cultura română.

 

Dimensiunea profesionalismului
• Şi lui Victor Socaciu ce i-aţi oferit?

I-am şi oferit, întâlnindu-l cu regretatul compozitor Negulescu, o dimensiune pe care el a cucerit-o destul de repede: profesionalismul. Victor a învăţat atunci tehnică şi orchestraţie.

 

• În ce sens profesionalismul?

În sensul că el a început să-şi gândească lucrările în spaţiu, nu doar în linie, ca în folk-ul primar, bazat pe o chitară.

 

• V-aţi implicat în viaţa lui Victor Socaciu? Şi dacă da, în ce fel?
Da, uneori în mod decisiv. Un profesor de la Braşov nu voia să-i dea un examen dintr-o pornire personală. Am obţinut reexaminările necesare. Mă opresc aici cu acest caz. L-am luat pe Victor cu mine în echipa de televiziune când avea obligaţii de stagiu la fabrica de conserve din Calafat. I-am făcut buletin de Bucureşti, i-am obţinut o locuinţă în Strada Turda, i-am adus soţia din acea vreme, din Munţii Vrancei, la Biblioteca Centrală din Bucureşti. Mama şi tata nu pot face uneori atât cât face un Adrian Păunescu, care consideră că are, personal, prea mult noroc ca să nu dea din el şi altora.

 

• Probabil nu este singurul pentru care v-aţi zbătut.
De altfel, Victor nu e singurul pentru destinul căruia m-am zbătut. Pe Valeriu Sterian l-am ajutat când a fost transferat la şcoala de logopezi de la Târgu Bujor. Pe Mircea Vintilă l-am adus de la Siriu şi, de asemenea, l-am sprijinit în problema locuinţei. Teatrul Naţional nu a putut obţine pentru actorul său, Radu Gheorghe, o garsonieră. Eu am obţinut-o pentru Radu, care era membru al cenaclului. Tudor Gheorghe a primit casă de la conducerea judeţului şi municipiului, la cererea mea imperativă, în plin spectacol, la Teatrul Naţional din Craiova. Cred că e destul deocamdată pentru a ilustra ideea că un adevărat lider are şi grijă de viaţa celor pe care îi conduce.

 

Cenaclul, o uriaşă legendă
• Amintiri din turnee?

Îl luam cu mine pe Victor Socaciu pe oriunde mergeam prin ţară cu treburi culturale. La un moment dat, ne-am aşezat la Cheia. Era iarnă şi ninsese enorm. Stăteam în două locuri diferite, situate cam la 2 km distanţă unul de altul. Regretatul meu coleg de redacţie Sorin Postolache a observat că Socaciu era sensibil la fiarele din pădure şi a intrat într-un tufiş de unde scotea sunete ca de sălbăticiune. Victor care luase un cuţit mare la el l-a scos, şi pornind vijelios la vale striga: Postolache, ştiu că eşti tu! Dar el se comporta ca şi când nu era chiar sigur.

O altă poveste. Eram de Sfântul Ion în 1983, cu copiii mei, cu distinsa profesoară Ivan, cu profesorul Negulescu, într-un hol simplu şi curat, mărginit de lemn încă mirositor, afară ningea, repet, enorm, şi pe uşă a intrat o sportivă cazată la motelul din apropiere care i-a întins lui Victor un obiect împachetat într-un ziar, totuşi ne-am uitat la el, la Socaciu şi la obiect. Victor l-a desfăcut şi erau nişte chiloţi. Sportiva a mai adăugat plecând: "I-ai uitat la mine azi noapte". Socaciu s-a înroşit cât e el de negru şi uitându-se la Postolache care râdea în hohote a zis: "Tot tu mi-ai făcut-o, Sorine!"

 

• Întâmplător, aseară l-aţi revăzut chiar pe cel care l-a adus pe Victor Socaciu.
Mi-a făcut plăcere să-l revăd într-unul dintre cele mai plăcute şi nobile restaurante de pe litoral, la Cireşica domnului Mincă din Neptun, pe Gheorghe Gheorghiu, omul care l-a adus pe Socaciu în Cenaclu. Poveştile nopţii trecute mi-au înnoit senzaţia că tot acel cenaclu este şi o uriaşă legendă din care se desfac alte legende, care probabil ne vor supravieţui. Gheorghiu a fost şi rămâne un mare talent care s-a apucat de un altfel de muzică din 1981 încoace, după ce l-am scos din Cenaclu pentru nişte greşeli repetate.

Nu înseamnă că nu am continuat să ţin la el şi să ascult cu plăcere extraordinarul lui cântec pe versuri de Goga "Poveste veche", iar cele reamintite de el în noaptea de 12 spre 13 iulie rămân nişte mărturii teribile despre acel organism viu care a fost şi este Cenaclul Flacăra. Cât priveşte atitudinea lui faţă de Socaciu, despre care i-am spus că e puţin răutăcioasă, ea se întemeiază pe curajul şi inspiraţia cu care el, Gheorghiu, l-a propus atenţiei mele, pe Victor.

 

• Ce anume reţineţi din discuţia cu Gheorghiu? De ce vi se pare că a fost răutăcios?
Din felul cum a zis: eu n-am putut supravieţui în Cenaclu, aţi rămas cu socacii şi şeicarii. Şi eu i-am răspuns: "Socaciu e unu, Şeicaru e unu şi nu au fost nici foarte mulţi Gheorghii, Gheorghiule. Dar Gheorghe nu era rău, ci răutăcios. Şi ai văzut şi ai auzit în restul discuţiei cât de luminos i-a evocat pe toţi Socacii, Şeicarii şi Alifanţii şi chiar şi Evandri.

 

• De ce-l consideraţi pe Socaciu atât de valoros?
Nu insist asupra calităţii compoziţiilor, asupra vocii extraordinare cu care Socaciu frisona publicul în toţi anii cenaclului, ci mă voi referi doar la un amănunt: Victor Socaciu compune şi cântă versurile pe care şi le însuşeşte pe dinăuntru. El intră în poezie şi porneşte opera de transformare a ei în muzică, dinspre esenţă către auditoriu. El compune şi cântă de parcă altfel nu se poate.

Citeşte mai multe despre:   victor,   i-am,   socaciu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de