Marinică, năbădăiosul

8 martie, de Ziua Femeii, în anul 1896. Vorbim despre momentul când a venit pe lume cel care avea să ajungă un mare rapsod. Este vorba despre Zavaidoc, pe numele său real Marin Teodorescu.

S-a născut într-o familie de lăutari, la Piteşti, oraş în care tatăl său era vestit. Tănase Teodorescu, părintele său, cânta mirific la ţambal şi din strună, stârnind aplauze şi admiraţia tuturor mesenilor din cârciumile în care îşi făcea programul. Bucuria naşterii lui Marinică a fost nemărginită pentru Tănase, al cărui vis a fost să rupă gura lumii cu un taraf în familie. Aşa că, de mic, Marinică era purtat iarna, sub şubă, ca să se lipească lăutăria de el, mai ales că fratele său cel mare, Vasile, învăţase încă de mic să mânuiască arcuşul viorii cu străşnicie. Lui Marinică îi căzuse însă dragă chitara, cu care se acompania când zicea din gură cântece de drag şi dor. Şi mama sa, Constandina, ştia să cânte la vioară şi la ţambal.  

PATRU COPII. Pe când Marinică avea vreo 14-15 ani, tatăl său a plecat în lumea drepţilor. Pe atunci, vocea ieşită din comun a micului rapsod era deja faimoasă. Aşa se face că, deşi era mezinul familiei, a fost nevoit să asigure pâinea celor din casă. Erau patru fraţi: Marinică (Zavaidoc mai târziu), Vasile, cu patru ani mai mare decât el, Zoia, mai mică decât rapsodul cu şase ani, şi mezina Marioara, născută la opt ani după Marin. 

În familie, nimeni nu era mai prejos. Cu toţii au cântat de mici. Vasile zicea din strună de frângea inima celor care-l ascultau. Zoia nu a rămas nici ea departe de muzică. De copilă i-a plăcut să-şi acompanieze fraţii cu acordeonul. Cât despre Marioara, şi aceasta le ţinea companie la cântare. Dar, de departe, “năbădăiosul” Marinică rupea gura târgului. La Piteşti erau tocmiţi pe la nunţi, unde Vasile şi Marinică (Zavaidoc) învăţaseră tot felul de cântece de la care la sfârşitul fiecărei strofe nu lipsea tradiţionalul chiuit, aşa cum obişnuiesc românii să procedeze când încing o horă sau o sârbă la cumetrii sau la botez… Mai adaugă şi o strigătură cu foc în timp ce joacă de le iese foc din călcâie.  

FRĂŢIE. Vasile şi Marinică erau nedespărţiţi. La 3 octombrie 1916, Zavaidoc a fost luat în armată. Din livretul militar reiese că Marin Teodorescu avea o înălţime de 1,56 m şi 80 kg şi, ca semnalmente, o cicatrice la buză, părul negru şi ochii căprui. Doi ani mai târziu, în 1918, acesta s-a înregimentat ca vo­luntar în primul război mondial, pentru a-i fi aproape fratelui Vasile şi a fost înrolat la Piteşti la Regimentul 44 Infanterie. L-a avut comandant pe Traian Moşoiu, care iubea cântecele bătrâneşti. Îi plăcea să asculte muzică atunci când se aşeza la masă. Într-una din zile i-a cântat cu foc Marinică. Şi i-a intrat la suflet, pentru că interpreta cu patos şi la orice oră melodii nemaiauzite. Comandantul Traian Moşoiu a fost cel care i-a spus pe loc Zavaidoc, nume ce provine de la  străvechiul zavaidoacă, ce poartă semnificaţia de năbădăioasă. Adaptat, cuvântul a devenit Zavaidoc. Aşadar, destinul său a fost pecetluit la întâlnirea cu ge­neralul Moşoiu. I s-a încredinţat apoi misiunea de a domoli durerea răniţilor pe linia frontului din Moldova în echipa condusă de George Enescu, din care făceau parte taraful lui Fănică Luca, Elena Zamora şi Maria Ventura. Elena Zamora povesteşte în volumul “Am slujit cântecul” despre momentele grele ale acelor zile însângerate. “Pentru a mai ridica moralul răniţilor se făcu o echipă din artiştii adunaţi acolo, care mergeau prin spitalele Botoşaniului, dând programe artistice”, iar o zi pe săptămână le cântau soldaţilor din tranşee. Artiştii care îi ajutau pe soldaţi să mai uite de clipele de groază erau George Enescu, Maria Ventura, taraful lui Fănică Luca, Nicu Buică, Cristache Ciolac, precum şi fraţii Teodorescu: Zavaidoc şi Vasile. Aceştia au cântat şi la Teatrul Mihail Eminescu din Botoşani, în spectacolul în care a fost decorată Ecaterina Teodoroiu. 

TARAF. După încheierea primului război mondial a luat fiinţă taraful fraţilor Zavaidoc, cu Vasile la vioară, Zoia la acordeon, iar Marinică-Zavaidoc zicea din gură cu mare talent. Mai târziu li s-a alăturat şi grecul Tănase Perlidius, clarinetist, soţul Zoiei, pentru ca în cele din urmă să cânte în taraf şi fetele acestora: Olga la vioară, Paula la acordeon şi Gili la pian.  În perioada interbelică, muzica lui Zavaidoc era la mare căutare. Vocea lui puternică răsuna în saloanele pline ale restaurantelor vestite ale vremii. Era cerut în toate colţurile ţării. A avut turnee la Iaşi, la Arad, dar şi la Timişoara şi a stârnit ropote de aplauze chiar şi la Paris, în 1937, la Expoziţia Universală, când a însoţit delegaţia României, lucru confirmat de Elena Zamora.