x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

No, we can't!

0
Autor: Marian Nazat 09 Iul 2010 - 00:00

Apocalipsa lichidă a tăbărât taman în vremea austerităţii



Moşneagul de pe ecranul potopit de ape a sărit de 90 de ani. E orb şi ne­pu­tincios. Picioarele i s-au veştejit de lunga vieţuire şi par două cioturi răsărite din nămol. Stă chircit pe o prispă scăpată de înec, cu palmele strângând măciulia unui ciomag. Figura îi e împietrită, de sfinx cioplit cu barda. Nu clipeşte şi nu aude, s-a sus­tras vieţii lacustre. Ar fi vrut să moară în casa căpătată din străbuni, dar nu l-au lăsat nepoţii. S-au luptat niţel cu bătrânul până l-au luat cu for­ţa şi l-au dus dincolo de şuvoiul ni­micitor. El nu şi nu, cum să-şi pă­ră­sească bătătura, animalele, acaretu­rile!? De parcă i-ar mai folosi de aici înainte în bezniceala ce i-a acoperit ochii. Camera de filmat îl fixează cu insistenţă, însă sărmanul om a plecat deja dintre noi şi tace absolut. De-a dreapta lui se agită o băbuţă spor­nică la vorbă. Şi povesteşte, nu în­ge­nează o clipă. Grozăvii despre pâ­raie apucate de nebunie, gata să radă în­tinsoarea de pământ, s-o înghită! "Maică, aşa nenorocire n-am po­me­nit de când mă ştiu!", se miră, suptă de griji, femeia sinistrată. Destui s-au adunat la birt, la trăcăneală şi bere. Ambele ieftine. "Da' n-o să-nnebunim acu', ce s-o îndura Domnu', asta e, că cine să I se opună, cine?", se lamentează adânc chercheliţii. Boicotează istoria şi beau tărie.

România plânge iarăşi, înduioşată de propria soartă, de nenorocu-i an­ces­tral. I s-a pus dintr-odată, pe cani­cula sfârâitoare, şi lacrimile s-au îndesit. Şiroaiele au crescut, au umflat râ­u­rile şi s-au dezlănţuit, urgisind care-ncotro. Păzea, viitura!, a strigat cineva ferfeniţit de spaime. Alţii, vreo 22, n-au mai izbutit să se dea la o parte din calea  puhoiului vrăjmaş şi au pierit. Pe timp de pace, în ţara co­du­lui galben-portocaliu, românii se pră­pă­desc cu zecile! Spulberaţi de na­tură. O natură pe care, se vede trea­ba, alde Băsescu n-au izbândit s-o cum­pere  cu niscaiva arginţi. Păi, la câţi parlamentari şi intelectuali lipsiţi de caracter şi-au târguit în lunile dindărăt, ce mai însemna şi o bucată de cer?! O nimica toată, ce mare scofală?! Şi nici măcar s-o prostească, cu fel de fel de promisiuni, n-au fost în stare, deşi milioane de mioritici li s-au închinat hipnotizaţi deunăzi. Alt­minteri, capitulare şi fatalism. În to­iul crizei - de oameni, de bani, de pers­pectivă -, România a simţit că nu mai poate, că i-au secat puterile. Că e umilită întruna şi abandonată de toţi. I s-a urât să trăiască în ruşine şi, de durere, a izbucnit în plâns. Văz­du­hul şi-a rupt băierile şi stropii su­ferinţei s-au strâns în torente de de­zas­tru. Prinse din nou pe picior greşit, auto­rităţile se căznesc să numere mor­ţii căraţi de Siret şi să rupă di­gu­rile. Adevărul e că apocalipsa lichidă a tăbărât peste ţară taman în vremea ciu­mei austerităţii. Or, preocupate să-şi rărească lefegiii contagioşi şi să-şi ardă organigramele bubonice, in­stituţiile bugetare n-au nici o "variantă B" pentru stihiile prăvălite din înalturi. Iar ca să le îmblânzească în­tru­cât­va, "cosaşul" Boc s-a rostogolit de trei ori şi s-a transformat în "lo­pătar". În lucrător degeaba cu lo­pata a­dică, nicidecum în cerb. Exerciţiu i­nutil de propagandă stupidă. Încălţat cu cizme de flutur, premierul a ateri­zat în Suceava calamitată, dar nu în băi de mulţime, ci în băi pur şi simplu. Băş­tinaşii n-au mai sărit să-i pupe au­gusta mână, ca odinioară. Dimpo­trivă, o gospodină rămasă pe drumuri a leşinat zărindu-l. Ce să fa­că amărâta, să-l ia în braţe, să-l pu­pe? Haida-de, doar semnase cu de­getele lui alea neconstituţionale or­­do­nan­ţe­le de ciumpăvire a pensii­lor şi sa­la­ri­i­lor! "Dacă s-a spurcat să ia, să ia apa revărsată, să nu plece cu traista goală!", s-a oţărât un răzeş cu fiere în glas. Aşadar, în momentul în care şe­­ful Guvernului s-a apropiat, ne­fe­ri­citei i s-a blegit corpul şi a căzut în ne­­simţire. Asta că tot îi împuiase ca­pul musafirul cu veniturile nesim­ţi­te... Scena e memorabilă, şi dacă sinucigaşul Boc ar trece pe la fiecare dintre noi, criza ar fi depăşită. Căci ne-am pierde brusc simţurile şi la trezire am constata satisfăcuţi şi salvaţi că PIB-ul se va fi îngroşat, ca şi nivelul de trai, ca şi camarila oranj... Alarmat de cota de popularitate pornită de-a berbeleacul, paiaţa Băsescului şi-a mai încercat o dată şansa la Galaţi. Dar şi acolo moldovenii de jos l-au huiduit din rărunchii inundaţi de neajunsuri. Başca ouăle şi pătlăgelele zvârlite să-i strice făptura croi­tă cu o zgârcenie anunţând pre­tim­­puriu criza ce ne-a încălecat straş­nic. Din dosul pereţilor ce-l pi­teau, "cocoşelul" napocitan şi-a chemat în­tăririle din Palatul Victo­ria. La semnalul său siteav, văile mol­­da­ve au tre­sărit de emoţie, fră­mân­tate de botina fină a Elenei sau de bo­can­cul cazon al ministrului Oprea. Şi cum să nu plângă în hohote ce­rul Ro­mâ­niei de atâta demagogie şi po­pu­lism sterp? Înmuiat de suspi­nul emi­lic, pre­şedintele s-a arătat mul­ţimii dez­­ră­dă­cinate şi a muştruluit-o pă­rinteşte. În loc de bani, do­jană aspră, în loc de măsuri reale, cârpeli. Culmea, cam în aceeaşi zi, trimisul SUA la Bucureşti ne povăţuia pozitiv. Cică să renunţăm la expresia bla­ză­rii neaoşe "Asta-i viaţa!" şi s-o în­lo­cuim cu crezul americănesc "Yes, we can!". Din păcate, secolele din ur­mă ne-au învăţat că bucuroşi traversat-am pacea şi războiul, seceta şi inun­daţia, că, deh, "Asta-i viaţa!". Iată de ce, domnule ambasador, no, we can't!
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de