Lumea, americanii şi noi (1)

Incerc, in aceasta perioada, sa "inteleg' in profunzime, eu insumi, dar si sa explic unele evenimente internationale pornind de la imensa cantitate de informatie pe care am strans-o, inevitabil, in special in ultimii 22 de ani. "Sa procesez' ar fi fost o formula mai moderna, dar e vorba de mai mult decat atat. Grabit, adeseori, am introdus in diferite "sertare' ale memoriei fragmente de informatie, pe care vreau acum sa le redescopar, sa le pun in ordine, cautand sa le dau un sens, nu atat pentru mine, cat pentru cei care vor trebui, in mod necesar, sa invete din lectiile ultimilor decenii.

Sunt atras, in aceasta intreprindere, de dorinta de a fixa cadrul in care Romania si-a definit un nou destin. Incerc sa revad datele privitoare la intamplarile din lume si din Romania de la sfarsitul anilor ’80. Ce scenarii s-au intersectat atunci? Putea fi altfel? Ce rol au avut Marile puteri in rescrierea istoriei romanesti de dupa 1989?! Ce urmeaza?

Exagerand, pot spune ca m-am ocupat timp de doua secole (in sec XX – 1990-1992 – dar si in sec. XXI – 2000-2004) intr-un fel sau altul, de politica externa a Romaniei.

Si, paradoxal, fiind astazi un cetatean liber - in sensul ca nu mai sunt tinut de rigorile unei inalte demnitati in stat pot sa relatez, intr-un mod mai deschis, felul in care vad acum acele evenimente, dar si unele mai recente.

Una dintre temele pe care eu le-am prezentat mai rar si despre care am vorbit sau am scris mai putin a fost rolul Americii in lumea post-comunista, rolul SUA in evolutiile din Romania de dupa 1989 sau relatiile noastre bilaterale – sub aspect politic, srategic si economic.

Incep cu un autodenunt: inainte de 1989 nu am fost niciodata in SUA. In felul asta ii raspund si presedintelui Emil Constantinescu, cel care afirma ca am fost la o bursa acolo, in perioada comunista. Nu am fost. Nu stiu daca a fost bine sau rau...

Voi incerca sa prezint, intr-un format mai larg, prin bunavointa Jurnalului National, unele analize in legatura cu aceste subiecte. Voi incepe prin a relua cateva comentarii pe care le-am pregatit pentru cartea mea, "Romania dupa Malta', dar si reflectii ale unor diplomati si oameni politici americani (pe unii i-am cunoscut), cum ar fi George Bush, Brent Scowcroft ("A world Transformed', 1998) Henry Kissinger ("Diplomacy', 1994); Donald Rumsfeld ("Known and Unknown, A memoir', 2011); George Friedman ("The Next 100 years', 2010) si altele.

I. Doctrina Brejnev – reloaded?
Ca multe alte popoare mai mici si/sau faramitate politic – scriam in prefata la cartea mea "Romania dupa Malta' - noi am suportat o istorie pe care au facut-o altii. Consecintele acesteia sunt vizibile in spaimele, suspiciunile si idiosincraziile care rabufnesc zi de zi, in presa si pe scena politica.

Modelul contemporan american (occidental) al diplomatiei are ca trasatura de baza lansarea sistematica in dezbaterea publica (mai restransa sau mai larga, dar publica) a unor proiectii de evolutie a scenei internationale. Acestea sunt celebrele "scenarii" elaborate de diverse think-tank -uri, grupari de specialisti care pot fi subventionate fie de guverne, fie de alti actori politici sau economici. In aceste scenarii, un rol esential il au datele de intrare: ele trebuie sa fie cat mai "la zi", cat mai exacte si relevante. Dezbaterea acestor scenarii modeleaza, pe de o parte, asteptarile publicului si creeaza acel "orizont predictibil', indispensabil, al deciziilor politice. Pe de alta parte, aceeasi dezbatere elimina voluntarismele si tempereaza excesele celor care decid. Avem de-a face, prin urmare, cu un model al constructiei diplomatice al carei rezultat este o istorie aleasa si asumata.

"Am convingerea profunda ca, in lumea de astazi, Romania, ca si alte natiuni mijlocii sau mici - scriam in 2006, in aceeasi lucrare, cu cateva luni inainte de aderarea la UE -, trebuie sa se desparta de modelul traditional de a privi doar trecutul si trebuie sa vada dinamica internationala si celelalte aspecte ale globalizarii ca pe oportunitati de afirmare si dezvoltare. Fara sa cadem in vanitatea ceausista a independentei absolute, in ispitele postdecembriste ale leadership-ului regional sau ale feluritelor axe planetare, trebuie sa ne cream in permanenta — onest, inteligent si eficient — avantaje competitive si proiecte de cooperare internationala'.

Intalnirea la varf dintre SUA si URSS, la Malta, nu a fost – in opinia mea - o noua Yalta. Efectele ei asupra evolutiei Europei si Romaniei au fost insa de aceeasi amploare, chiar daca nu de acelasi sens, cu cele ale intalnirii din iarna anului 1945. Exista unele asemanari, dar si deosebiri majore intre cele doua momente istorice.

O stranie coincidenta a facut ca, imediat dupa intalnirea Bush–Gorbaciov, de la Malta (inceputa pe 2 decembrie 1989), in Romania sa se declanseze evenimentele care au dus la schimbarea de regim politic de la Bucuresti (16–22 decembrie). Asa s-a nascut un mit tenace, conform caruia Romania a fost, la Malta, ca si la Yalta, victima politicii sferelor de influenta, a targuielilor intre "cei mari" care decid, cu cinism, soarta celor mici.

Din perspectiva evenimentelor care au avut loc dupa intalnirea de la Malta, altceva se dovedeste cu mult mai relevant, prin consecinte: structurarea unui nou soi de "doctrina Brejnev", amestec de interventie preemptiva si de suveranitate limitata, in care evenimentele din decembrie 1989, din Romania, sunt, intr-un fel, un punct de plecare.

Violentele care au precedat, dar, mai ales, au urmat inlaturarii de la putere a lui Ceausescu, au provocat o profunda preocupare la Washington, unde Baker mormaia "pe sub mustata" ca sovieticii "au si motive, si capacitatea de a face ceva ca sa opreasca varsarea de sange". Duminica, 24 decembrie 1989, el declara, in cadrul emisiunii "Intalnire cu presa" a canalului de televiziune NBC, ca "Statele Unite nu vor obiecta daca Pactul de la Varsovia va considera necesar sa intervina in Romania".

In conceptia americana — considerau Beschloss si Talbott— "trupele trimise eventual de Gorbaciov sa zdrobeasca libertatea in Romania ar fi putut oferi o contrapondere pentru actiunile americane din Filipine si Panama. In felul acesta s-ar fi stabilit tacit o noua doctrina americano-sovietica, conform careia ambele puteri ar fi avut dreptul sa acorde sprijin militar pentru «cauzele drepte» din sfera lor de influenta".

Nu e mai putin adevarat ca sistemul pe care l-ar fi impus o astfel de interventie in tara noastra nu ar mai fi avut caracteristicile ceausismului. Am fi asistat, cu siguranta, la configurarea unui "socialism crepuscular" de tip gorbaciovist cu care Occidentul dovedise deja ca poate dialoga si coopera, ceea ce explica partial modul destins in care americanii tratau, in 1989, problema unei interventii militare a "Estului in Est".

Raspunsul partii sovietice la sugestiile americane a fost unul de refuz, Eduard Sevarnadze spunand ca "sugestia lui Bush este nu sinistra, ci doar «stupida», el fiind categoric impotriva unei interventii din afara, pentru ca Revolutia romanilor era treaba lor si a nimanui altcuiva."

La fel de relevanta este si afirmatia unui adjunct al lui Sevarnadze, Ivan Aboimov, facuta in discutia cu un oficial american: "Se pare ca v-am transmis dumneavoastra Doctrina Brejnev". Raspunzand la o intrebare despre Revolutia Romana si despre modul in care au fost receptate la Washington evenimentele care au dus la prabusirea regimului ceausist, Condoleezza Rice ofera o imagine despre modul extrem de fluid si de diferit in care erau percepute evenimentele din Estul Europei: "Romania a fost un exemplu despre ceea ce putea merge rau in acest proces. Revolutia Romana a fost cel mai rau cosmar despre ceea ce s-ar fi putut intampla in tot Estul Europei, si mai tarziu in chiar Uniunea Sovietica, si ea reafirma si confirma ca aceasta evolutie pacifica, acest sfarsit al Razboiului Rece care se desfasura atat de bine, are si o fata intunecata, tenebroasa, si ca era posibil ca in orice moment sa ne confruntam cu o explozie, cu o conflagratie.

Adevarul este ca, in legatura cu acest subiect, eu imi amintesc prea putine lucruri despre Revolutia Romana. Eram foarte ocupati: Germania era pe cale sa se reunifice, Estul Europei se elibera de trecut, Uniunea Sovietica incepuse deja sa aiba dificultati cu statele baltice, toate astea faceau dificil sa ne concentram asupra Revolutiei Romane."

Foarte importante sunt si precizarile Condoleezzei Rice privitoare la motivul pentru care Statele Unite au adoptat o politica de cooperare cu Uniunea Sovietica in ceea ce priveste situatia din Estul Europei, in 1989. Ea, ca si alti analisti americani, a considerat ca una dintre cele mai dificile piese ale puzzle-ului reprezentat de anul 1989 a fost alegerea modului de negociere cu Uniunea Sovietica in problema Europei de Est. Erau cei care cereau Administratiei Bush sa faca un targ cu sovieticii, in ideea ca: "va permitem sa va protejati sfera de influenta daca veti intelege interesul nostru in legatura cu reunificarea Germaniei", dar existau si oameni — afirma Rice— care erau mult mai preocupati de pastrarea stabilitatii in Europa de Est decat de eliberarea Europei Rasaritene.

Erau de asemenea cei care credeau ca Statele Unite ar fi trebuit sa forteze schimbarile in Europa de Est, spunandu-le sovieticilor: "Carati-va! Razboiul Rece s-a terminat; acum noi suntem stapanii".

Ceea ce a incercat sa faca Administratia Bush a fost, in opinia doamnei Rice, gasirea unei cai de mijloc. "Sa nu acordam sovieticilor nici un drept in Europa de Est, sa fie o sustinere clara pentru procesul de eliberare a Europei de Est si pentru revenirea la democratie si la economia de piata, intelegand, pe de alta, parte faptul ca Uniunea Sovietica ramanea un jucator in estul european, in procesele care aveau loc acolo, ca trebuia sa luam in calcul interesele sovieticilor, cu toate ca ne asteptam la o serie de evenimente care sa duca la declinul rapid al puterii sovieticilor in Estul Europei. Eram foarte preocupati de modul in care puteam determina retragerea trupelor sovietice din Estul Europei."

II. De la lumea multipolara la lumea unipolara. Situatia Romaniei.
Aceste afirmatii merita o serie de comentarii, pentru mai buna intelegere a situatiei pe care a trebuit s-o gestioneze politica externa romaneasca dupa Revolutie si dupa alegerile din 20 mai 1990.

Din punctul meu de vedere, Malta, ca si Yalta, reprezinta un reper pe drumul trecerii de la multipolaritate la unipolaritate in relatiile internationale. La Yalta, Statele Unite ale Americii se prezentau – paradoxal - si ca o mare putere europeana, la fel ca si viitorul sau adversar in confruntarea din perioada Razboiului Rece, Uniunea Sovietica. Primul Razboi Mondial a dus la prabusirea unora dintre marile imperii europene, care nu au stiut sa gestioneze o lume multipolara. Cel de-al Doilea Razboi Mondial a redus numarul actorilor semnificativi pe scena mondiala, impunand polarizarea natiunilor in jurul a doua superputeri, care s-au confruntat pe toate planurile: ideologic, politic, economic, militar, cultural, imagologic.

"Ultimul deceniu al secolului XX a fost martorul unor rasturnari dramatice in politica mondiala. Pentru prima oara in istorie o putere non-eurasiatica s-a impus nu numai ca principal arbitru de putere in Eurasia, dar si ca suprema putere in lume. Destramarea si prabusirea Uniunii Sovietice au fost ultima treapta in ascensiunea rapida a unei puteri din emisfera vestica — Statele Unite ale Americii — ca singura si, de fapt, prima putere cu adevarat globala."

Lumea unipolara, generata dupa intalnirea de la Malta, are alte reguli si alte principii de functionare, iar tranzitiile au fost intotdeauna procese greu de definit si de gestionat. Se pune intrebarea: de ce s-au prabusit atat de repede Imperiul Sovietic si apoi Uniunea Sovietica? Si ce efecte au produs in Europa de Est si in Romania? Explicatiile sunt multiple si adesea contradictorii.

Cea mai uzuala este aceea ca Uniunea Sovietica nu a rezistat cursei inarmarilor, declansata de initiativa strategica a Administratiei Reagan, cunoscuta sub numele de "Razboiul Stelelor". Este insa explicatia cea mai facila si mai superficiala. "Razboiul Stelelor" era o realitate anterioara Administratiei Reagan si ea a determinat, in anii ’70 ai secolului trecut, semnarea unei serii de Tratate referitoare la nemilitarizarea spatiului cosmic si la limitarea armelor antiracheta. In jurul Moscovei era operational, tot din anii ’70 ai secolului XX, singurul sistem antiracheta, compus din peste o suta de interceptoare, din radare de alerta avansata si din centre de dirijare. De asemenea, Uniunea Sovietica dispunea de o serie de arme antisatelit, concepute si testate in spatiul extraatmosferic incepand cu anii ’60. Mai mult, la 15 mai 1987 a fost lansat, de la Baikonur, prototipul unei uriase platforme de armament nuclear si cu laseri, statia orbitala Polyus, care trebuia sa reprezinte raspunsul sovietic la "Razboiul Stelelor".

Brent Scowcroft, consilierul pentru problemele securitatii nationale al presedintilor Gerald Ford si George Bush, o persoana remarcabila pe care am intalnit-o la Washington, in toamna anului 1991, explica modul in care nationalismul lui Ceausescu a fost folosit impotriva Uniunii Sovietice, pentru ca apoi, dupa ce s-a decis o schimbare de strategie in ceea ce priveste slabirea imperiului sovietic, acesta si, implicit, Romania, sa fie izolate de catre Statele Unite ale Americii:

"Ani de zile Statele Unite au acordat un tratament privilegiat acelor sateliti ai Uniunii Sovietice care dovedeau un grad ridicat de independenta fata de directiile politice ale sovieticilor sau fata de controlul lor asupra politicii externe a respectivilor sateliti. Aceasta abordare era de bun simt, daca doream sa cream complicatii unei Uniuni Sovietice care ne ramanea ostila. In virtutea acestei politici, Romania, unul dintre cele mai staliniste dintre aceste state, a devenit o favorita a Statelor Unite.

Daca dorim sa dezvoltam o relatie mai cooperanta cu Uniunea Sovietica, cred ca trebuie sa inlocuim aceasta strategie cu una care sa acorde tratament preferential acelor sateliti care promoveaza cu mai multa vigoare reforme politice si economice. Asta inseamna sa incurajam in mai mare masura guvernele din Estul Europei in promovarea reformelor, in speranta ca astfel ne vom atinge obiectivele pe termen lung, de a elibera intreaga zona. O astfel de schimbare de politica fata de zona est-europeana va face ca Romania, din cauza controlului totalitar brutal al dictatorului Nicolae Ceausescu asupra tarii, sa coboare de pe primul pe ultimul loc in atentia noastra."

III. Grupul de la Visegrad si Blocul proamerican din Europa de Est
Din memoriile celor doi (G. Bush si B. Scowcroft) rezulta ca, la momentul 1989, Statele Unite ale Americii faceau o diferenta neta intre doua grupuri de tari din Tratatul de la Varsovia, in functie de criteriul enuntat de Scowcroft, cel al vointei de a promova reforme. Primul cuprindea Ungaria, Cehoslovacia si Polonia, care vor fi sustinute viguros la inceputul anilor 90, inclusiv prin intermediul programelor PHARE, celalalt cuprindea Germania de Est, Bulgaria si Romania.

Cei doi se temeau ca nu cumva la conducerea tuturor celor sase tari sa ajunga, dupa expresia aceluiasi Scowcroft, "mici Gorbaciovi", prea putin dispusi sa promoveze reformele radicale pe care le astepta Washingtonul, in ideea de a-i indeparta pe sovietici din Est.

Anticipand (sau chiar stiind direct de la sursa) ca URSS isi vor slabi influenta asupra "satelitilor", constienti de faptul ca incheierea Razboiului Rece va determina apropierea crescanda intre Europa de Vest si de Est punand, cel putin temporar, sub semnul intrebarii rolul NATO si reducand substantial posibilitatea SUA de a interveni in problemele europene via aranjamentele cu URSS, ingrijorati de forta economica tot mai sporita a CEE, dar constienti, pe de alta parte, ca aceasta nu se va grabi sa integreze tarile slab dezvoltate din Europa de Est, americanii trebuiau sa gandeasca un scenariu de mentinere si consolidare a prezentei lor in Europa. In aceasta perspectiva, zona est-europeana juca rolul unui important cap de pod. Chiar in eventualitatea unei armonizari a SUA cu CEE (propusa, de altfel, in proiectul "noului atlantism", avansat de James Baker la 12 decembrie 1989), "priza" asupra zonei de est a continentului isi mentinea valabilitatea intrucat oferea un pilon in plus de sustinere a intereselor americane pe continent.

Precipitarea unificarii Germaniei a adus in prima actualitate punerea in practica a acestei abordari, dat fiind ca, alaturi de concurenta CEE in lupta pentru "adjudecarea" Estului, se profila aparitia unei noi mari puteri europene pe care istoria si traditiile o indreptateau sa aspire la "dominatia" asupra teritoriilor ce se intind intre ea si URSS. Germania avea, din acest punct de vedere, si atuul economic necesar. "Pionii" initiali au fost Polonia si Ungaria. Pe langa ajutorul economic, absolut indispensabil refacerii acestora, ei au mai fost tentati si de alte promisiuni. Spre exemplu: sprijin in directia retragerii trupelor sovietice. Ultima componenta a acestui triunghi, Cehoslovacia, era interesanta si datorita faptului ca parea a fi cea mai vulnerabila la "atractia germana". In timp ce Iugoslavia parea mai putin problematica din punctul de vedere al reactiei pozitive la propunerile atlantiste, Bulgaria parea nesigura datorita a ceea ce se considera fidelitatea traditionala fata de Moscova.

In aceste conditii, constituirea unui "bloc pro-american" in Est depindea esentialmente de Romania a carei includere era importanta dintr-o serie de puncte de vedere: o granita foarte mare cu URSS; acces extins la Dunare si Marea Neagra (jonctiune cu turcii); disponibilitate fata de Germania.

Neputand determina alinierea automata a Romaniei prin "solutia militara" (Panama), nici prin varianta economica tacita (pe care absenta datoriei externe o facea inoperanta), nici prin promisiunea de sprijin pentru retragerea trupelor sovietice (inexistente), unii lideri americani au gandit ca element de presiune teza "diferentierii democratice".

In depozitia facuta la 7 martie 1990 in cadrul Comitetului pentru afaceri externe al Camerei Reprezentantilor, Lawrence Eagleburger, - adjunct al secretarului de Stat american, fost ambasador in Iugoslavia, cu care am avut numeroase discutii in perioada in care eram ministru de Externe - a inclus abil in text si elementele de subtext ale acestei abordari. Aici pot fi regasite elemente importante ale strategiei de constituire a "blocului". "Speram — afirma el — ca tarile est-europene vor forma grupari regionale si vom avea nevoie de flexibilitatea necesara pentru a raspunde si a incuraja aceste evolutii. Credem ca asocierile voluntare constituie o cale naturala pentru edificarea de catre tarile democratice a unei societati civile internationale si pentru depasirea vechilor neintelegeri si dorim sa avem capacitatea de a sprijini dezvoltarea unor astfel de asocieri."

Faptul ca Ungaria si, ulterior, Cehoslovacia au fost coautoarele a tot felul de initiative subregionale, ca presedintele Havel a propus intalnirea de la Bratislava a "gruparii alpino-adriatice" si a eventualului "triunghi" Polonia–Cehoslovacia–Ungaria, ca Cehoslovacia a fost cooptata in "gruparea alpino-adriatica' atesta astfel de preocupari.

In seria argumentelor poate fi inclusa si declaratia maghiara cu privire la aderarea la structurile politice ale NATO.

"Succesul" obtinut de Mitterrand la Budapesta cu punerea pe tapet a problemei Transilvaniei, imperativele solicitari ale emigratiei maghiare si cererile frontale ale Budapestei, i-au facut pe americani sa considere faptul ca, fara a da satisfactie Ungariei in aceasta problema, sansele de edificare a unui "bloc proamerican" viabil ramaneau in suspensie. De aici si unele presiuni din SUA asupra Romaniei in problema minoritatilor.

Cat priveste presiunile exercitate prin intermediul fortelor de "opozitie" din interiorul tarii, acestea erau menite sa testeze gradul "desatelizarii" Romaniei.

Revolutia Romana si evenimentele care i-au urmat au generat o serie de nedumeriri la Washington, din doua motive. Primul privea modul violent in care Romania iesise din totalitarism. Americanii par sa nu fi inteles, in prima instanta, cauzele profunde ale acestui episod atipic al tranzitiilor din Estul Europei. Evaluarile lor nu cuprindeau asemenea solutii radicale de schimbare a regimului politic. De fapt, modelul de transformare politica si economica pe care il privilegiau americanii era o combinatie intre procesele din Polonia, cu "masa rotunda" si transferul pasnic de putere, si cele din Ungaria, unde partidul comunist promovase ani de-a randul reforme economice, care, la un moment dat, creasera o alta realitate politica si sociala.

Al doilea motiv al nedumeririlor lor era legat de felul in care Romania a iesit din "totalitarism'. Spre deosebire de celelalte tari comuniste din Estul Europei, care dupa 1989 au produs guvernari de dreapta, Romania a produs o guvernare de stanga. De ce s-a intamplat acest lucru? Nu cred ca avem, in acest moment, o explicatie care sa treaca dincolo de clisee de genul "Duminica orbului", neocomunisti, kagebisti, mineriade... Dar nici nu doresc sa comentez, aici, aceasta chestiune extrem de controversata.

Concluzie: In mod paradoxal, dupa 1989, in conditiile in care puterile europene erau preocupate de reunificarea Germaniei si de o eventuala extindere spre Est care sa includa doar Grupul Visegrad - Polonia, Ungaria, Cehoslovacia –, lasand Romania in zona gri, de influenta sovietica, Romania "a refuzat' acesta situatie, construind un "pod' de legatura cu SUA, interesate, la randul lor de evolutiile din Germania, de situatia din Balcani, inclusiv de mentinerea contactelor cu Turcia si de o "platforma' (un "port-avion') in zona de contact cu fostele republici sovietice si cu statele din Orientul Mijlociu.

Asa se explica faptul ca relatiile noastre in acea perioada au fost mai atente, nu spun, neaparat, mai "eficiente' cu SUA decat cu unele puteri europene.
Va urma