x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

1968 – 2008

0
Autor: Petre Roman 11 Sep 2008 - 00:00

Baletul diplomatic din aceste zile cu preşedinţii Sarkozy şi Medvedev ca protagonişti ai unui duel Occident – Rusia pe tema dreptului internaţional şi suveranităţii naţionale mă îndeamnă să reflectez la ceea ce se întîmpla cu exact 40 de ani în urmă la Praga. În dimineaţa lui 21 august 1968 trupele sovietice (nu neapărat ruseşti) în alianţă cu trupe ale statelor membre ale Pactului de la Varşovia (nu şi ale României) invadau Praga pentru a pune capăt experimentului cehoslovac de liberalizare a socialismului.



Baletul diplomatic din aceste zile cu preşedinţii Sarkozy şi Medvedev ca protagonişti ai unui duel Occident – Rusia pe tema dreptului internaţional şi suveranităţii naţionale mă îndeamnă să reflectez la ceea ce se întîmpla cu exact 40 de ani în urmă la Praga. În dimineaţa lui 21 august 1968 trupele sovietice (nu neapărat ruseşti) în alianţă cu trupe ale statelor membre ale Pactului de la Varşovia (nu şi ale României) invadau Praga pentru a pune capăt experimentului cehoslovac de liberalizare a socialismului. Motivaţia refuzului lui Ceauşescu de a se alătura sovieticilor nu era nicidecum apărarea acestei încercări de liberalizare, aşa cum credeam mulţi dintre cei aflaţi spontan şi entuziast în faţa balconului sediului central al partidului comunist, astăzi Piaţa Revoluţiei. În invocarea obsedantă a principiului suveranităţii şi independenţei României, a dreptului de a ne hotărî singuri soarta, Ceauşescu nu avea nici un cuvînt despre libertate. Salutînd sincer discursul patriotic al lui Ceauşescu din 22 august noi speram să fim mai liberi nu doar ca ţară, ci şi ca oameni. Nici vorbă de aşa ceva. Ceuşescu dorea să fie dictator fără nici un stăpîn. Iar pentru a fi dictator, aşa cum s-a văzut foarte repede după 1968, trebuia să întărească regimul politic de tip bolşevic. Ceuşescu şi a sa “gaşcă mafiotică” – cum o numea marele savant român Nicolae Georgescu-Roegen – nu-i iubeau pe sovietici, dar îmbrăţişau fără rezerve ideologia totalitară sovietică. Sovieticii nu-l iubeau pe Ceauşescu, dar n-aveau nimic împotriva regimului de dictatură practicat de acesta. Cînd într-o altă zi de 22 – din decembrie 1989 – de la acelaşi celebru balcon am rostit cîteva cuvinte simple, “Noi, aici, decretăm abolirea dictaturii lui Ceauşescu”, nu mă gîndeam la 1968, nici la sovietici, nici la inevitabila prăbuşire a regimului socialist. Voiam să fiu un om liber. Îmi vine în minte adesea replica devastatoare a marelui filozof spaniol Fernando de los Rios la binecunoscuta întrebare retorică a lui Lenin “Libertate pentru cine?”, “Libertate pentru a fi liberi”.

Multe amărăciuni şi dezamăgiri a trebuit să înghiţim în acel interval 1968-1989. Căci lovitura mediatică şi de propagandă dată de Ceauşescu a fost una de mari proporţii. Păcălirea sistematică a Occidentului, care voia cu orice chip să vadă în Ceauşescu un antisovietic liberal, ne-a făcut pe noi, românii, mai vulnerabili în faţa regimului tot mai autoritar şi discreţionar al acestuia. Nixon, de Gaulle, George Bush sr. (pe cînd era vicepreşedinte al SUA), regina Marii Britanii şi atîţia alţii l-au lăudat pe Ceauşescu şi – fără să realizeze cu adevărat – ne-au lăsat şi mai mult în voia ambiţiilor bolnave de putere ale acestuia. Am resimţit un adevărat şoc citind în noiembrie 1989 un articol din prestigioasa revistă americană “Time” sub semnătura lui Strobe Talbot (viitorul adjunct al secretarului de stat al SUA din perioada administraţiei Clinton), care circula din mînă în mînă, în mod evident “cu voie de la stăpînire”. Articolul scris după mascarada Congresului PCR din octombrie 1989 se intitula “L’enfant terrible”, adică pasămite “copilul teribil al socialismului”, nu un dictator comunist înrăit, ci un băiat nu tocmai rău. Citeam articolul (pe care vi-l ţin la dispoziţie) şi nu-mi credeam ochilor. Îmi venea să plîng de furie. M-am înverşunat mai tare. Cine ştie? Poate şi articolul acela m-a făcut să mă alătur baricadei de la Inter. Am înţeles cîteva luni mai tîrziu că în confruntarea cu “imperiul răului” se puteau face unele greşeli de calcul. A fi însă alături de Occidentul democratic nu poate fi pentru noi altfel decît a fi parte a acestuia.

Problema Rusiei, astăzi într-un început de confruntare cu Occidentul, a fost multă vreme aceea de a depăşi criza postcomunistă. Foarte grea şi complicată perioadă pentru un popor sărac, dar obişnuit cu propaganda despre măreţia marelui lor stat. Însă infrastructurile – socială, de transport şi economică – ale Rusiei sînt încă mult sub nivelul pretenţiilor strategice de azi ale acesteia. În “Raportul independent de expertiză: rezultatele lui Putin”, elaborat riguros de Boris Nemţov şi Vladimir Milev (prim-viceprim-ministru sub Elţîn şi, respectiv, directorul Institutului pentru politici în domeniul energiei) se evidenţiază “un nivel al corupţiei complet, fără precedent în întreaga istorie a Rusiei”. (În treacăt mă gîndeam: oare nivelul de corupţie actual din ţara noastră ce precedent are în istoria României?) Cînd Vladimir Putin îl citează pe Bismarck – “Importantă nu e intenţia, ci potenţialul” – el ne oferă o cheie de înţelegere a crizei internaţionale din Georgia. Cînd potenţialul există, el chiar va fi utilizat. Un lucru e sigur, Rusia nu tratează cu cei slabi. Îi dispreţuieşte. Cînd în 1995, ca raportor special NATO, afirmam despre România: “Vrem în NATO, nu împotriva Rusiei, ci pentru noi” sugeram chiar acest aspect. Nu urmărim o confruntare cu Rusia, dar vrem să fim de partea bună a istoriei, care nu este alta decît a democraţiei şi statului de drept.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   ceausescu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de