Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Înainte, se murea cu mai mult sens. Când mureai, existai o vreme mai
intens. Acum, oamenii mor degeaba. Fastul naţional al unor morţi de
gală face ca moartea să pară o problemă de notorietate, de putere, de
bani. În curând, o să se publice o carte cu "500 de morţi de seamă".
Moartea nu mai e un eveniment nici pentru omul care moare. Evenimente sunt numai împrejurările inumane în care se săvârşeşte: neglijenţa unui medic, indiferenţa unei asistente, averea celui care a călcat un om pe trecerea de pietoni, lăcomia popii şi a groparilor... Când mori, nu mai aparţii eternităţii, ci statisticilor. Te naşti individ şi mori cantitate anuală.
Cei mai interesaţi de statisticile morţii nu-s guvernanţii, sunt fabricanţii şi negustorii. În România, se moare mai mult, dar în alte ţări se moare mai prosper, mai scump, mai bine pentru investitori. Despre ziariştii care mor, care au scris mii de pagini în jurnale şi reviste, se pomeneşte discret, într-o ştire din paginile cel mai puţin citite. Moartea unui autor de articole nu-i nici măcar subiect de un articol.
Morţile frumoase trebuie povestite. Bunicii de la ţară, din partea soţiei, au plecat din viaţă prin voia lor, fără chin, bătrâni şi consolaţi, având parte de tot ce-i dă unui om viaţa la ţară. În fiecare zi, timpul care trecea le lua câte puţin din trup, din privire, din respiraţie, din părerile de rău. Au murit ca lumânarea, cu o ultimă pâlpâire la ultima picătură de ceară.
Dictatura bolşevică îi dădea morţii un înţeles mai generos. Era o moarte în captivitate şi toţi ne simţeam coalizaţi într-un tip de rezistenţă la regim. În orice moarte, o parte din vină o avea comunismul. Când mureau un mare om de artă, un mare profesor, o minte foarte dăruită de la natură, sufeream toţi pentru că nu le fusese dat să trăiască fie şi numai un ceas de libertate. Moartea acestor mari oameni ne spunea că s-ar putea ca nici noi, cei încă în viaţă, să nu murim liberi. Era o solidarizare în aşteptare.
Astăzi, moartea e o activitate de larg consum, cu regii şi tarife pentru toate buzunarele. În viaţa de toate zilele, lupţi pentru o porţie mai mare, dar în moarte te resemnezi la porţia de protocol cea mai ieftină. Toţi ştim ce e moartea, ca să ne mai amăgim cu ideea vieţii de apoi.
În SUA şi în Canada, moartea e preluată de specialiştii pompelor funebre. Se face un contract, preţurile sunt fixe, dar suportă reduceri promoţionale, trupul e luat din spital, fiindcă nimeni nu-şi mai permite disconfortul de a muri acasă, iar în final rudele şi prietenii trec prin faţa unei vitrine, unde văd dincolo de geamul de cristal un mort frumos, rumen la faţă, pudrat şi rujat ca un top-model. Igiena bate durerea, la fel cum în armată funcţia bate gradul. Omul nu e mort, doar că nu mai e prezent. În timp, absenţa suportă un alt grafic, ameliorat, al sentimentelor decât amintirea dură a înhumării. Şi încă nu ştim ce ne aduce digitalizarea, cu ce virtualizări ale vieţii va compensa moartea computerul. În locul urnei cu cenuşă, firmele funerare vor livra urmaşilor un CD. Unul mic, de utilizat şi la celular.
