x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

A murit fără să se împace cu vaca

0
Autor: Ion Cristoiu 20 Apr 2008 - 00:00
A murit fără să se împace cu vaca


Safta Vîrlan, o băbuţă sfrijită din Vintileasa Deal, se pregăteşte pentru Lumea de Apoi. Şi-a comandat sicriul, pe care-l ţine în magazia de lemne, lîngă cada de baie împăienjenită de atîta stat degeaba.

După spovedanie - A amînat momentul pînă în clipa de apoi


Safta Vîrlan, o băbuţă sfrijită din Vintileasa Deal, se pregăteşte pentru Lumea de Apoi. Şi-a comandat sicriul, pe care-l ţine în magazia de lemne, lîngă cada de baie împăienjenită de atîta stat degeaba. Şi-a asigurat banii de înmormîntare, depuşi la un CAR din Mătăsari. Şi-a cumpărat rochia şi pantofii, aşezaţi pe raftul de sus, în dulap, să-i vadă ai ei cînd va fi moartă.

Se pune acum problema să se împace cu toţi cei cu care s-a certat. În Rai – după cum zice Părintele – nu sînt lăsaţi cei care nu şi-au rezolvat conflictele pe Pămînt. Întrebat cum vine asta, Pavel Păvălucă, nepotul vecinei de peste drum, i-a explicat că Raiul e un fel de Organizaţie a Naţiunilor Unite care a reuşit să abolească conflictele de pe planetă. Cine nu s-a împăcat cu toţi la plecarea de pe Lumea asta riscă să aducă cu el, în Rai, certurile de pe Pămînt.

Pavel Păvălucă îi povestea toate astea în timp ce-i potrivea antena de televizor. Bătuse peste noapte vîntul şi mişcase antena de la locul ei. La televizor se vedeau acum, în locul telenovelelor de după-amiază, nişte aplicaţii militare NATO.

Băbuţa nu zicea nimic. Şedea pe un scăunel de lemn, moştenit de la taică-său, negustor de păcură în munţi, şi asculta. Sau, mă rog, aşa i se părea lui Pavel Păvălucă. Poate că nu asculta. Poate că se gîndea în altă parte. Sau poate că murise. El însă continuă să-i explice cum vine chestia cu Raiul.

Avea el o teorie în această privinţă.

 

Pavel Păvălucă are mare trecere pe această uliţă locuită doar de cîteva babe fără dinţi şi fără perspective, în căsuţe pe jumătate dărîmate, dar toate cu antenă de televiziune digitală, de cînd o firmă din Floreşti le-a instalat în scopuri promoţionale. E singurul bărbat din această parte a satului. Toţi ceilalţi sînt la muncă în Italia. Pavel Păvălucă a fost şi el. S-a întors acasă cu ceva bani, după ce a păscut o turmă de oi adusă din România de o multinaţională pe post de maşină de tuns gazonul.

De exemplu, matale eşti certată cu ţaţa Anghelina şi ajungi înaintea ei în Rai, fără să te fi împăcat cu ea. Cînd ajunge şi ea, de cum te vede, îţi face scandal. Sigur, intervin Gărzile Împăciutoare, sfîrşiţi prin a vă împăca, ba chiar prin a vă săruta. Dar Pacea Raiului, Pacea infinită a Raiului, a fost tulburată.

Dînd curs acestui sfat, Safta Vîrlan reuşise să se împace cu toată lumea. Mai avea însă o problemă: trebuia să se împace cu vaca. Nu i-o spusese nimeni. Ea însă trăsese concluzia că trebuie neapărat să facă asta, cu vreun an în urmă, spovedindu-se de Paşti. Părintele Durbacă o ascultă pînă termină. N-avea prea multe păcate. Sau n-avea chiar deloc. Se spovedea de vreo zece ani încoace şi cum păcatele trebuia să fie doar de cînd le spusese ultima oară, numărul lor se micşorase uluitor. În definitiv, prin ce putea păcătui o băbuţă ca ea? An de an repeta aceleaşi fleacuri. Că a poftit ceva de dulce. Că nu şi-a spus Tatăl Nostru pînă la capăt. C-a fost cît pe-aci s-o drăcuie pe vecina din spatele casei. După fiecare spovedanie, părintele zicea: şi altceva? Iar ei i se părea că părintele e nemulţumit de ce auzea, c-ar fi vrut de la ea păcate groaznice, din cele care te aruncă direct în cazanul cu smoală al dracilor, fără să mai treci pe la garderobă. Şi-i părea rău că nu mai era tînără şi arzoaică, să păcătuiască într-o zi cît alţii într-un an, ca să aibă ce să bodogăne acum, sub patrafir.

 

În ultimul timp găsise nişte păcate în plus. Începuse să se uite la telenovele şi, chiar dacă scenele de dragoste nu erau de-a dreptul, se mai surprindea uitîndu-se la o bucă goală a bărbatului sau la părul de pe piept.

Părintele părea interesat de păcatele astea. Şi nu de puţine ori, după ce se termina spovedania, se apuca să tăifăsuiască cu ea despre Sclava Inimii sau despre Mort de dragoste, părintele recunoscînd că-i plac personajele negative şi întrebîndu-se cu voce tare dacă nu cumva asta e un păcat.

Ultima oară însă, cînd terminase de povestit, părintele nu se mulţumise să-i zică “doar atît?”, ci întrebase: “Eşti sigură că ai spus tot?”

Nu mai făcuse aşa ceva pînă acum.

– Sînt sigură!, răspunsese baba cu vioiciune din întunericul pirpiriu de sub patrafir.

După cîteva clipe de tăcere părintele se interesă:

– Dar chestia cu vaca?

– Care chestie cu vaca?

– Chestia când ai drăcuit vaca. Te-am auzit eu, cu urechile mele, treceam pe uliţă, mă duceam la Angheluţa s-o împărtăşesc, că murea, cînd drăcuiai vaca.

Safta Vîrlan îşi aminti.

Da, drăcuise vaca. O lovise cu coarnele rău de tot, apărîndu-se de muşte, de-a fost cît pe-aci să cadă în fund. Şi atunci nu s-a mai putut stăpîni. A drăcuit-o!

– Ce să fac, părinte?!, şopti Safta copleşită de păcatul abătut asupra sa.

– Să-ţi ceri iertare! răspunse scurt părintele şi-i luă patrafirul de pe cap, semn că spovedania luase sfîrşit.

Safta Vîrlan nu ieşise din sat mai departe de Floreşti. Dacă ar fi umblat prin lume, ar fi găsit rapid o comparaţie. Era ca la o audienţă obţinută cu greu la un mare ştab. De dincolo de birou, tipul se ridică în picioare. Semn că audienţa s-a terminat. Şi orice i-ai spune de acum încolo, trece pe lîngă el, fără să-l atingă. După plecarea părintelui Durbacă, Safta Vîrlan s-a îndreptat hotărîtă spre magazia care ţinea loc de grajd.

 

Vaca rupea lacomă din sarcina de iarbă pe care i-o trîntise în iesle. Cînd o simţi intrînd, se întrerupse şi, cu iarba în colţurile gurii, o privi cîteva clipe. După care se apucă din nou de înfulecat. În răstimpul celor cîteva clipe, Safta Vîrlan dădu să-i zică: Te rog să mă ierţi! Vaca se întorsese la ale ei. Şi Saftei i se păru că o sfidează. Că nu-i dă nici o atenţie. Că o doare în cot că ea, stăpîna, a intrat în grajd. Şi asta îi spori duşmănia faţă de vacă.

Ieşi din grajd trîntind uşa şi cîteva zile nici nu se mai gîndi la chestia cu iertatul. Într-o zi însă îşi aminti. Ilinca Stratulat, o altă bătrînă de pe uliţă, venise să-i ceară o sită de cernut mălai. A ei se stricase. Se jucase nepotul cu ea înfundîndu-şi-o pe ţeastă ca pe un coif roman, pentru că se credea Iulius Cezar.

Ilinca Stratulat a rămas cu nepotul de cînd fiică-sa a plecat în Sicilia, unde face curat la un mafiot pocăit. Ginerele, Dumitru Carabă, şi-a luat demult lumea în cap. Făcuse prostia să-i ia aparat de radio. Din acel moment nu mai avusese duminici liniştite.

Dimineaţa, cînd dădea să doarmă şi el mai mult, pentru că toată săptămîna hămălise la pădure, trosnete, pîrîituri şi ţîrîituri răzbăteau din camera cealaltă. Împreună cu maică-sa, care bătea kilometri întregi pînă aici din satul vecin, special pentru asta, nevastă-sa asculta slujba transmisă de la Vatican. Cu mîinile împreunate, amîndouă ascultau topite de evlavie. Din cînd în cînd se buşeau de podele, înmulţind cruce evlavioase. Slujba transmisă de la Vatican era o slujbă catolică. Iar ele, ortodoxe.

Din vorbă-n vorbă, ajunseseră şi la pregătirile de înmormîntare.

Ilinca îi mărturisi că a dat gata pregătirile de înmormîntare. Şi-a luat sicriu, pe care l-a probat de mai multe ori – o dată fără pantofi chiar – haine de înmormîntare, lumînări. A scris pe o foaie de hîrtie pusă la vedere tot ce trebuie făcut, pe puncte şi cine răspunde în dreptul fiecărei sarcini. S-a împăcat cu toată lumea.

Safta se porni şi ea să se laude cu pregătirile de înmormîntare. Ajunseseră la poartă şi aici rămaseră vreo oră. Ilinca cu sita în mînă şi Safta sprijinindu-se în bastonul ce nu era decît un arac rupt în două. Cînd ajunse la împăcat cu toată lumea, Safta trecu fără să clipească peste afacerea cu vaca.

– M-am împăcat cu toată lumea!, zise ea în afară. Înăuntru, o voce răutăcioasă o făcea să-i fie ruşine. Minţea! Cu vaca nu se împăcase.

După plecarea vecinei, Safta intră din nou în grajd. Şi din nou, cînd dădu să-şi ceară iertare, vaca se lovi cu coarnele în burtă ca să se apare de muşte. Pe ea era cît pe-aci s-o dărîme. Şi iar se enervă şi iar fu cît pe-aci s-o drăcuie din nou, ceea ce ar fi însemnat şi mai multe păcate. Speriată de perspectivă, Satfa Vîrlan amînă de pe o zi pe alta să-şi ceară iertare vacii. Şi astfel muri fără a se fi împăcat tocmai cu vaca.

Citeşte mai multe despre:   istoria ca telenovela,   părintele,   să-i,   lumea,   safta,   vaca,   vîrlan,   safta vîrlan,   pavel păvălucă,   safta v,   pavel p

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de