Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
PD şi PLD, formaţiuni lăudate de domnul preşedinte ca fiind un model de partide deja reformate, nu numai că n-au evoluat in direcţia democratizării interne, dar, mai mult, au involuat pănă la nivelul Partidului Comunist Romăn, ba chiar şi sub acesta in materie de minimă respectare a democraţiei interne.
După cum am mărturisit deja la "Sinteza zilei" de luni seara, ascultănd, pe la 20 şi ceva, "Antena partidelor parlamentare", am remarcat că textul citit de Emil Boc in spaţiul Partidului Democrat nu sufla o vorbă despre fuziunea cu PLD. Asta deşi, la 19,45, cu doar un sfert de oră in urmă, acelaşi Emil Boc, anunţa apariţia PDL. Asta inseamnă că la ora inregistrării nici lui Emil Boc, nici altor lideri democraţi nu le trecea prin cap că seara vor fuziona.
E limpede astfel că decizia de contopire a celor două partide a fost impusă de Traian Băsescu in după-amiaza zilei de luni.
O ţară intreagă a văzut cum două formaţiuni ce se pretind nu numai democratice, dar şi reformate, au luat poziţie de drepţi la comanda unui singur om şi au răcnit in cor:
Să trăiţi! Fuzionăm intr-un nou partid!
Nicolae Ceauşescu decidea de unul singur ce să facă şi ce să dreagă Partidul Comunist Romăn. Numai că, odată decizia luată, mult hulitul dictator se străduia să-i dea o formă căt de căt democratică. Ţinută in secret, decizia la nivel inalt devenea propunere a unor organizaţii de bază. O propunere care urma calea de jos in sus, pănă la nivelul Congresului sau Conferinţei naţionale.
Nicolae Ceauşescu nu şi-a permis niciodată, nici in calitate de preşedinte, nici in cea de secretar general al PCR, să arate romănilor că el e Jupănul.
La 18 ani de la barbarul moment din 25 decembrie 1989, un politician ce pretinde a trăi in democraţie nu numai că nu ascunde realitatea unei decizii luate de unul singur pentru două partide, dar mai mult caută ca asta să sară in ochi. Traian Băsescu a invocat nevoia votului uninominal ca instrument de reformare a clasei politice in aşa fel incăt partidele să nu mai depindă de decizia unui singur om. Două dintre formaţiunile care nu depind de Traian Băsescu - PSD şi PNL - au atins acest ideal atăt de des invocat de domnul preşedinte. Putem spune orice despre PSD şi PNL. Nu putem spune insă că sunt formaţiuni care respiră aşa cum le dictează voinţa unui om. PD şi PLD, formaţiuni lăudate de domnul preşedinte ca fiind un model de partide deja reformate, nu numai că n-au evoluat in direcţia democratizării interne, dar, mai mult, au involuat pănă la nivelul Partidului Comunist Romăn, ba chiar şi sub acesta in materie de minimă respectare a democraţiei interne. Fuziunea dintre două partide nu e o imperechere la montă intre un taur şi o viţică. E un proces liber asumat nu numai de liderii de la vărf ai celor două formaţiuni, dar şi de liderii de filiale, ba chiar şi de simplii membri. Fără o largă dezbatere, democratică la nivelele de bază, fuziunea e un act artificial, care mai devreme sau mai tărziu se plăteşte.
La emisiunea Zig-Zag cu Ion Cristoiu de pe Antena 3, Silviu Curticeanu, fostul şef al Cancelariei CC al PCR, arăta, intr-un exerciţiu superb de luciditate, că autoritarismul absolut al lui Ceauşescu a ucis din faşă orice iniţiativă individuală. Intr-adevăr, PCR s-a prăbuşit, in decembrie 1989, ca un castel din cărţi de joc, deoarece toate deciziile veniseră de sus in jos. In aceste condiţii, asumarea unei decizii nu s-a mai făcut de către activiştii şi membrii de partid in cunoştinţă de cauză, ca fiind a fiecăruia, ci in ipostaza de ordin de indeplinit.
Noua formaţiune PDL va trebui să facă faţă unor confruntări electorale pe viaţă şi pe moarte. Succesul formaţiunii va depinde nu de geniul lui Traian Băsescu, pentru că geniul unui om nu reuşeşte să facă faţă tuturor provocărilor realităţii, ci de prestaţia tuturor activiştilor şi membrilor de partid. Pentru ca această prestaţie să fie căt de căt eficientă e musai ca fiecare activist, fiecare membru de partid să fie convins că tot ceea ce face e din proprie iniţiativă şi nu o corvoadă născută din transpunerea in viaţă a unor indicaţii.
Dincolo de toate acestea rămăne stupefiantă imaginea publică a unor politicieni cu pretenţii de a conduce un partid mai intăi şi o ţară mai apoi, reduşi la rolul caraghios de soldaţi Svejk ai Majurului de la Cotroceni.
Să fie momentul de luni seara, unic in felul său nu numai in postdecembrism, dar şi in ceauşism, urmarea unei crize de nervi a lui Traian Băsescu?
Nici vorbă.
La o adică se puteau respecta măcar de formă procedurile cerute de minimul protocol nu numai al democraţiei, dar şi al conduitei civilizate.
Se putea astfel ca liderii celor două partide să primească indicaţii de la Cotroceni, dar să convoace conducerile PD şi PLD care ele, desigur, să decidă, fie şi de ochii lumii, fuziunea.
De ce n-a procedat Traian Băsescu astfel?
Pentru că a vrut să facă o demonstraţie că el e Jupănul. Nu-i exclus ca lovitura primită la Referendum să fi dat unor lideri PD, şi PLD, dar şi unor şefi de instituţii, prilejul de a bombăni niţel.
Era nevoie, astfel, de o demonstraţie de forţă in aşa fel incăt toată lumea să inţeleagă că el, Traian Băsescu, a rămas puternic şi după Referendum.
E limpede astfel că decizia de contopire a celor două partide a fost impusă de Traian Băsescu in după-amiaza zilei de luni.
O ţară intreagă a văzut cum două formaţiuni ce se pretind nu numai democratice, dar şi reformate, au luat poziţie de drepţi la comanda unui singur om şi au răcnit in cor:
Să trăiţi! Fuzionăm intr-un nou partid!
Nicolae Ceauşescu decidea de unul singur ce să facă şi ce să dreagă Partidul Comunist Romăn. Numai că, odată decizia luată, mult hulitul dictator se străduia să-i dea o formă căt de căt democratică. Ţinută in secret, decizia la nivel inalt devenea propunere a unor organizaţii de bază. O propunere care urma calea de jos in sus, pănă la nivelul Congresului sau Conferinţei naţionale.
Nicolae Ceauşescu nu şi-a permis niciodată, nici in calitate de preşedinte, nici in cea de secretar general al PCR, să arate romănilor că el e Jupănul.
La 18 ani de la barbarul moment din 25 decembrie 1989, un politician ce pretinde a trăi in democraţie nu numai că nu ascunde realitatea unei decizii luate de unul singur pentru două partide, dar mai mult caută ca asta să sară in ochi. Traian Băsescu a invocat nevoia votului uninominal ca instrument de reformare a clasei politice in aşa fel incăt partidele să nu mai depindă de decizia unui singur om. Două dintre formaţiunile care nu depind de Traian Băsescu - PSD şi PNL - au atins acest ideal atăt de des invocat de domnul preşedinte. Putem spune orice despre PSD şi PNL. Nu putem spune insă că sunt formaţiuni care respiră aşa cum le dictează voinţa unui om. PD şi PLD, formaţiuni lăudate de domnul preşedinte ca fiind un model de partide deja reformate, nu numai că n-au evoluat in direcţia democratizării interne, dar, mai mult, au involuat pănă la nivelul Partidului Comunist Romăn, ba chiar şi sub acesta in materie de minimă respectare a democraţiei interne. Fuziunea dintre două partide nu e o imperechere la montă intre un taur şi o viţică. E un proces liber asumat nu numai de liderii de la vărf ai celor două formaţiuni, dar şi de liderii de filiale, ba chiar şi de simplii membri. Fără o largă dezbatere, democratică la nivelele de bază, fuziunea e un act artificial, care mai devreme sau mai tărziu se plăteşte.
La emisiunea Zig-Zag cu Ion Cristoiu de pe Antena 3, Silviu Curticeanu, fostul şef al Cancelariei CC al PCR, arăta, intr-un exerciţiu superb de luciditate, că autoritarismul absolut al lui Ceauşescu a ucis din faşă orice iniţiativă individuală. Intr-adevăr, PCR s-a prăbuşit, in decembrie 1989, ca un castel din cărţi de joc, deoarece toate deciziile veniseră de sus in jos. In aceste condiţii, asumarea unei decizii nu s-a mai făcut de către activiştii şi membrii de partid in cunoştinţă de cauză, ca fiind a fiecăruia, ci in ipostaza de ordin de indeplinit.
Noua formaţiune PDL va trebui să facă faţă unor confruntări electorale pe viaţă şi pe moarte. Succesul formaţiunii va depinde nu de geniul lui Traian Băsescu, pentru că geniul unui om nu reuşeşte să facă faţă tuturor provocărilor realităţii, ci de prestaţia tuturor activiştilor şi membrilor de partid. Pentru ca această prestaţie să fie căt de căt eficientă e musai ca fiecare activist, fiecare membru de partid să fie convins că tot ceea ce face e din proprie iniţiativă şi nu o corvoadă născută din transpunerea in viaţă a unor indicaţii.
Dincolo de toate acestea rămăne stupefiantă imaginea publică a unor politicieni cu pretenţii de a conduce un partid mai intăi şi o ţară mai apoi, reduşi la rolul caraghios de soldaţi Svejk ai Majurului de la Cotroceni.
Să fie momentul de luni seara, unic in felul său nu numai in postdecembrism, dar şi in ceauşism, urmarea unei crize de nervi a lui Traian Băsescu?
Nici vorbă.
La o adică se puteau respecta măcar de formă procedurile cerute de minimul protocol nu numai al democraţiei, dar şi al conduitei civilizate.
Se putea astfel ca liderii celor două partide să primească indicaţii de la Cotroceni, dar să convoace conducerile PD şi PLD care ele, desigur, să decidă, fie şi de ochii lumii, fuziunea.
De ce n-a procedat Traian Băsescu astfel?
Pentru că a vrut să facă o demonstraţie că el e Jupănul. Nu-i exclus ca lovitura primită la Referendum să fi dat unor lideri PD, şi PLD, dar şi unor şefi de instituţii, prilejul de a bombăni niţel.
Era nevoie, astfel, de o demonstraţie de forţă in aşa fel incăt toată lumea să inţeleagă că el, Traian Băsescu, a rămas puternic şi după Referendum.
