x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Academia

0
Autor: George Calinescu 09 Aug 2007 - 00:00
Azi, intrănd in casa profesorului spre a continua obişnuitele convorbiri, nu l-am găsit. Un bilet insă, infipt pe masă cu un ac, mă invită să aştept. In aşteptare, ochii mi-au căzut pe un caiet groscior cu scoarţă de muşama, pe eticheta căruia sta scris foarte caligrafic cu roşu Oniria. Ce să fie?, mi-am zis. Să scrie oare profesorul vreun roman despre o femeie numită Oniria? De unde pănă unde? Oniria, O-ni-ria! Nu, nu. Aici e vorba de altceva. Ăsta e un cuvănt cu rădăcină grecească, făcănd aluzie la vis. Te pomeneşti că profesorul căntă o femeie a visurilor sale, sau işi notează visurile. Şi cu degetele am inceput să deambulez inspre caiet, pănă ce, făcăndu-mi curaj, am pus măna pe el şi l-am desfăcut. Era un fel de roman, intr-adevăr, dar nu se vorbea de nici o Onirie şi nici nu se insemnau visele. Pe căt am putut vedea in pripă, era un fel de utopie, in care peste căteva sute sau mii de ani (n-am văzut bine), cineva vizita Romănia, o ţară pe atunci de mare civilizaţie. Profesorul nu satiriza, cum e obiceiul utopiştilor, ci mai ales construia, visa, mă rog, o ţară a viitorului, studiind-o in toate aspectele. De frica de a nu fi surprins de profesor, n-am putut citi in tihnă. Totuşi, o pagină, părăndu-mi-se mie foarte interesantă, am copiat-o cu creionul. In ea se poveşteşte o vizită la Academia Romănă (Extras din Oniria): "Azi, la orele 11 dim., am făcut o vizită la Academia Romănă, instituţie seculară de renume universal, in urma invitaţiei academicianului Teopomp Ionescu, care m-a intămpinat din poarta instituţiei. E un bărbat tănăr, de vreo 35 de ani, şi e reputat ca istoric literar. La mirarea de a vedea un academician aşa de puţin vărstnic, in inţelesul academic, şi fără barbă căruntă, domnul Teopomp Ionescu a binevoit a-mi lămuri că de vreo două secole Academia Romănă a luat obiceiul de a-şi alege membrii la o vărstă mai tănără, indată ce s-a incredinţat că un om de litere şi un savant au un merit incontestabil. Academia - mi-a explicat el - are un program de lucru, şi a observat că, in trecut alegăndu-şi membrii senili, şedea pe loc cu lucrările, fie fiindcă membrii nu mai aveau putere de muncă, fie pentru că mureau aproape indată după alegere. Instituţia asista astfel numai la inmormăntări. Academia posedă un parc vast pe laturile căruia, in fund, in dreapta şi in stănga, se află clădăriile sale in stil simplificat, făcănd o impresie voioasă prin şirul infinit al coloanelor şi suprafeţelor sale albe. Dar curiozitatea e alta. Vastul parc de la mijloc nu e plantat cu copaci, ci cu statui monumentale aşezate in alei.

E acolo o armată intreagă de simulacre, şi am trecut pe aceste drumuri intimidat ca un diplomat in faţa unor unităţi militare dănd onorurile. Ai zice că, in imensul patrulater dintre corpurile Academiei, staţionează o gloată pietrificată, pusă in ordine. Pe soclurile statuilor am prins din mers căteva nume: Caragiale, Eminescu, Arghezi, Ibrăileanu... Academicianul Teopomp Ionescu părea mirat de mirarea mea. N-am indrăznit, la inceput, să-i pun vreo intrebare. Ajunşi in fund şi intrănd pe un portal central, ne-am trezit intr-o incăpere imensă cu cupolă, asemeni Pantheonului lui Agrippa din Roma. Pe pereţii aulei, pe nişte console, erau aşezate busturi mici cu inscripţii dedesubt. Am avut impresia la inceput că mă aflu intr-un vast columbariu, intr-un cimitir adică, de urme zidite. Pe jos, la fel, aşezate pe postamente, o sumedenie de capete. Toate aceste mici buturi erau egale şi uniforme, constituind o gloată monotonă de portrete.


Academicianul ghici, in fine, surprinderea mea şi-mi spuse: Aceştia sunt membrii Academiei.
- Dar cei de afară?, am zis eu.
- Aceia sunt marii scriitori şi oameni de ştiinţă, care ar fi trebuit să fie şi n-au fost membri ai Academiei. Noi toţi, mai mult sau mai puţin merituoşi, ne facem datoria solidar şi lucrările instituţiei progresează. Totuşi, s-a observat pe vremuri că atăt la noi, căt şi la Academiile străine, oamenii insemnaţi nu pătrundeau. Nu era vreo rea-voinţă, ci numai o firească lipsă de viziune, contemporană. Suntem oameni, şi eu sunt sigur că noi azi, deşi insufleţiţi de cele mai bune intenţii, nu vedem just totdeauna. Ca să avem un sentiment de răspundere mai acut, noi punem afară statuile marilor oameni care au rămas pe dinafară. Astfel, trecănd printre ele de la poartă pănă in sala unde votăm pe noul membru, simţim mustrarea atător ochi lapidari şi ne examinăm conştiinţa, cu grijă".
- Ce faci acolo?, tună glasul profesorului.
- Nimic, bolborosi eu, devenit statuie.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   academia

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de