x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Acasă la Moromete

0
Autor: Marian Nazat 19 Iun 2009 - 00:00
Acasă la Moromete


"În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari", scrie definitiv Marin Preda în "Moromeţii". Fiindcă nici acum nu e altcumva acolo, în întinderea de lut mănos.



Gospodării de oameni nevoiaşi, uitate de timp, gata să se surpe. Curţi părăsite, potopite de paragină, o paragină vestitoare de nenoroc. Bătrâni gârboviţi şi stafidiţi, ca nişte năluci umblătoare, târşâindu-şi picioarele betege de colo-colo. Cară cu ei un trecut deloc diferit de prezentul înţepenit şi dărăpănat. Un cocoş cântă siteav şi amânat, trezind câinii lăbărţaţi la umbra pătulelor schiloade. Liniştea se strânge la loc în grămădirea de odăi învechite. "Afară toate zgomotele se topiră numaidecât şi peste sat se lăsă deodată o linişte mare." Şi-n nemişcarea încăpăţânată de-a pururi, satul doarme în poala hârtoapelor străjuite de sondele pâlcuri. Iar ceasul e răbdător, căci siliştenii nu se ostenesc neam. Se preumblă nezoriţi pe liniile şui, asfaltate cu banii ălora de la  Bruxelles, sau zăbovesc la gard, pe scaunele joase, cu trei picioare, şi cată în zare "fără grabă şi fără scop". Vreo cinci-şase vlăjgani pâcloşi pălăvrăgesc anemic în jurul meselor de plastic. I-a înmuiat berea ce nu conteneşte să curgă din halbele înnegrite pe la toarte. Până şi muştele moţăie pe pereţii scofâlciţi ai bodegii, răpuse de arşiţa zilei. Aici şi sâcâitoarele vietăţi sunt ocolite de "marile conflicte".

"Unde e casa Moromeţilor?", întreb la întâmplare un roi de copilandri prinşi în zbenguială. "Dincolo de şoseaua principală!", ne arată cu mâna un pici mai avântat. "Vă conduc eu, nene!", zice unul pistruiat, şi ghizii de ocazie o zbughesc cu bicicleta în faţă. Uliţa pietruită e plină de hopuri şi are şanţurile astupate, o uliţă ca oricare alta. "Nene, asta e casa lui Preda!", ne anunţă prichindeii, mândri de isprava lor. Casa e pitică şi abandonată, aproape în conturul  originar. Doar prispa, închisă cu geamuri în rame metalice, i-a modificat chipul de odinioară, sacramental. Lipseşte uluca, iar bătătura e un răzor de ceapă verde  şi-o postaţă de grâu vânturat de adierile fierbinţi ale verii. Nici podişca nu mai e, şi nici Ilie, şi nici stănoaga, şi nici Duţulache, potaia, "lovi-te-ar turbarea!", vorba Catrinei... Numai salcâmii dăinuie, însinguraţi şi semeţi în misterul ce-a adâncit viroaga. Bisisica a murit şi ea, şi-un lacăt ruginit a zăvorât lumea "Moromeţilor". "Tu-ţi adineaurea mă-tii!", aud parcă glasul venit dinspre lumea aia aprigă şi aspră. Oftica ocării se prelinge duşmănos şi face să foşnească pomii din ograda lu' Bălosu, în care nu se zăreşte nimeni. Or fi la câmp, "dincoace în Pământuri", îngân timpul cel răbdător din satul românesc. Ori la gârlă, să prindă raci şi peştişori, că pe sărăcia ce i-a înghesuit...

Ţinem poteca drept şi ne oprim la fierăria lui Iocan, priceputul ţigan. Să fie 100 de metri depărtare. Poiana "de la o răspântie de uliţi" nu există, cum n-a existat nicicând. La poartă e o firmă de magazin, din alea moderne, semn că "Iocan nu se dădu (...) bătut" în anii din urmă. În vremea dintâi, "Moromete era abonat la Mişcarea, Iocan la Curentul, iar Cocoşilă primea Dimineaţa", şi fiecare citea ştirile de pretutindeni, tare şi poticnit, pe înţelesul "Parlamentului ad-hoc" de la răscruce. şi le comenta înadins, aţâţând gâlcevi şi patimi mocnite. Azi, ziarele nu mai ajung la Siliştea-Gumeşti. Ţăranii au pierit, iar nepoţii rătăcesc în bejenie. Politica se discută fistichiu la televizor şi nu în poienele începutului de civilizaţie.

Casa lui Cocoşilă e la o azvârlitură de băţ de "poiană". Se încordează anevoie deasupra glodului şi mă mir că furtunile n-au culcat-o. Cocoşilă ăla era "un ins care stârnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut", un ins care înjura rău şi batjocorea pe măsură. "Pe Dumnezeu mai ales, Cocoşilă îl cobora jos în sat şi îl înjura cu o anumită filozofie, învinuindu-l şi punându-i întrebări ca oricărui om." (La fel era şi tata-mare, teleormănean mai din sud, de la vărsarea Oltului.

Şi el îl tăvălea în sudalmă pe Dumnezeu, şi el "înjura şi pe popa şi pe primar şi pe perceptor, pe toţi, de la lingură, de la şervetul cu care se ştergeau până la cele mai mărunte lucruri, lampă, sfeştilă, lumânare, ciorapi şi: târlă, grădină, neamul şi străbunii, nepoţii, copiii copiilor...". Dar numai când era furios, când se simţea nedreptăţit şi neputincios. Altminteri, era cumsecade şi vrednic, Cel de Sus să-l îngăduie milostiv!)

Rămân pironit în mijlocul drumului, aşa cum m-am nimerit şi-n viaţă, între ieri şi azi. Încotro s-o apuc?, că timpul nu mai are răbdare. Alde Jupuitu au pornit-o deja cu "fonciirea" şi ăştia nu se joacă cu libertatea noastră. Ne cutreieră destinele, ne bagă soarta la bent şi ne silesc s-o răscumpărăm înzecit. Plătim ca să nu ne ia tot, ca să ne păstrăm iluzia libertăţii! Alde Jupuitu sunt mulţi şi puternici, ne-au împresurat din toate părţile şi ne zâmbesc perfid. Alde Jupuitu s-au ridicat dintre noi şi ne-au devenit stăpâni. Sau au venit de aiurea, obişnuiţi să le fim slugi pe vecie. Moromete i-a cunoscut şi el cândva şi nu i-a fost bine, din contră. "Ne apucăm să studiem", răbufnesc asemenea lui, ce să facem? "Tu-ţi adineaurea mă-tii", Jupuitule, cu neamul tău de lighioane lacome şi crude!

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de