x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Acceleratul cu năbădăi (II)

0
Autor: Ion Cristoiu 25 Ian 2009 - 00:00

În vagonul lor, de lângă locomotivă, controlorii trenului, aşezaţi pe nişte lăzi cu inscripţia: "Fragil", joacă cărţi cu biletele contravenţionale, numai în chiloţi şi maiouri, bând vin şi mâncând mere. Şi merele şi vinul sunt de la Mesagerie.




Pentru Dinu Bodiciu, cărţile sunt obiecte de artă ce incită imaginaţia, iar formele pe care le îmbracă ideile sunt cu totul neaşteptate
Jurnalul foto

Merele sunt luate dintr-o lădiţă trimisă ginerelui de la Roşiori de o soacră din Rădăuţi. Vinul e dintr-o damigeană despre care nu se ştie unde trebuie să ajungă, deoarece eticheta s-a pierdut pe drum. Din când în când, câte unul se ridică greoi şi toarnă în locul vinului deja băut, apă luată din tenderul locomotivei, pe care scrie cum nu se poate mai citeţ: Apă nepotabilă. Din când în când, un altul se ridică şi el, aruncă o privire pe fereastră şi, de fiecare dată, se întoarce mulţumit: aglomeraţia sporeşte, nici vorbă să mai controlezi, aşa că pot juca în linişte până la Craiova. Pe la jumătatea drumului se vor lua la ceartă pentru un as de treflă şi furios unul dintre ei va porni în control de-a lungul vagoanelor, atât de furios pe colegii lui, încât va trece de ultimul vagon, va coborî pe terasament şi luând-o înapoi se va trezi, pe la miezul nopţii, în Gara Basarab, fără geantă, cu cozorocul şepcii întors la spate, oprind trecătorii şi cerându-le biletul la control.

Sunt prea mulţi călători, nu se poate pleca în condiţiile astea. Mai trebuie redus numărul pasagerilor. Mecanicul în chiloţi şi maiou, cu ochelari de soare, trage, ca şi cum ar fi vrut să rupă o manetă din faţa sa. Trenul se smuceşte brusc, după care se opreşte la fel de brusc. Pe pietrişul peronului, printre linii, se văd risipiţi jumătate dintre cei care se atârnaseră de scări. O dată cu smucirea, capul locomotivei zvârli spre cerul albastru o trombă uriaşă de fum şi funingine. Trenul întreg, cu călătorii scoţând capetele pe fereastră, să ia aer, ca puii după apă, cu inşii agăţaţi de scări, se prăbuşi într-o beznă totală. Când bezna se risipi, peste câteva clipe, pe acoperişurile vagoanelor, se putură vedea nişte mumii negre din cap până în picioare, care pufăiau, scuipau şi dădeau din mâini.

Profitând de întuneric, Vasile Scarlat, din Roşiori, se strecoară în patru labe de pe scări până în vagon şi aşezându-se pe podele, mulţumit, că şi-a găsit loc, aşteptă risipirea beznei. Spre spaima lui, bezna nu se risipi decât la Caracal, când, smiorcâind din nas, femeia sub fustele căreia nimerise o luă încet, dar sigur, spre toaletă. Ulterior, femeia avea să-l dea în judecată, luând drept martor, un vagon întreg, pentru atentat la pudoare, motivând că, profitând de neştiinţa ei, insul o lăsase însărcinată.

Nemulţumit de rezultate, mecanicul mai rupse o dată maneta de la locul ei. De data asta, însă preveniţi, călătorii se prinseseră atât de straşnic de tot ceea ce nimeriră încât nu i-ar fi dat jos din tren nici Apocalipsa lui Ioan. Căzu un singur călător. Un bătrân scund, firav, care găsi să se agaţe doar de tăbliţa pe care scria: "Nu vă aplecaţi în afară"! De unde să ştie el, sărmanul, că respectiva era pe trei sferturi desprinsă din şuruburi, cu şurubelniţa, de un ins care n-apucase totuşi, s-o fure?!

Căzut pe peron, bătrânelul se ridică vioi şi se interesă imediat de câte grade pe scara Richeter a fost cutremurul.

În fine, încet-încet, trenul porni. Pe terasa de sus a gării, personalul SNCFR îşi şterge lacrimile de atâta râs şi se pregăteşte să se întoarcă la lucrul lor. În biroul lui, şeful gării acordă un interviu unui reporter de la un radio interesat în publicitate de stat. În timp ce interlocutorul vorbeşte despre succesele în muncă ale colectivului SNCFR, despre hotărârea de a munci şi mai bine, reporterul îşi notează pe marginea bloc-notesului: zi toropitoare de iunie. Sunt în biroul şefului gării, în mulţimea de manete, roţi dinţate şi ţăcănituri. Pe fereastra larg deschisă, ajunge până la noi, freamătul specific al gării, atât de cunoscut dv. iubiţi ascultători. (Sfârşit)


Schimbarea firmelor pe linie de partid şi stat

Cei din conducerea Casei de Cultură din Floreşti nu mai ştiu ce să facă. Deşi au trecut două săptămâni de când au înaintat adresa, nici acum n-au primit un răspuns de la Consiliul de Stat. Pe linie de partid s-a primit, cu o lună în urmă, indicaţia fermă de schimbare a numelui Casei de Cultură. Nu i se va mai spune pur şi simplu Casă de Cultură, ci altfel, mai complicat: Centrul judeţean de creaţie revoluţionară din cadrul Cântării României. De la această schimbare nimic deosebit nu s-a întâmplat în viaţa instituţiei. Casa de Cultură continuă să funcţioneze ca şi înainte. Asemenea unui om pe moarte. Altfel spus, deşi pare că-şi va da duhul dintr-o clipă într-alta, din lipsă de fonduri, Casa trăia mai departe. Spre disperarea salariaţilor, obligaţi să vină în fiecare zi la serviciu.

Dând curs indicaţiei, conducerea s-a apucat de procurarea unei noi firme. Lucru destul de complicat, pentru că în oraş, ca în toată ţara, de altfel, există reglementări legale stricte în ceea ce priveşte firmele. De acum doi ani, de când un florar din Carei şi-a pus deasupra atelierului, între două lumânări din tablă zincată, firma "La mormântul roşu". producerea şi, mai ales, atribuirea de titluri firmelor se supun unor reguli limpezi, care nu lasă loc nici unei interpretări. Pentru ca atelierele de făcut firme desemnate, la rându-le, prin Decret al Consiliului de Stat, să poată muia pensula în vopsea şi să tragă prima literă, beneficiarul trebuie să prezinte Consiliului Popular judeţean un întreg dosar de acte. Numerotate strict, pentru a nu fi înlocuite şi contrasemnate de Organele de specialitate, actele erau trimise Consiliului de Stat al RSR spre aprobare.

Numai întocmirea lor presupune zile şi nopţi de alergat.
Trebuia să dovedeşti că scândura din care urma să fie făcută firma provine dintr-un depozit legal.
De o deosebită importanţă era, alături de lungimea şi lăţimea firmei, culoarea vopselei cu care aveau să fie scrise literele.
Se înţelege că între culoare şi conţinut nu se îngăduia nici cea mai neânsemnată contradicţie.
Toată lumea fugea de albastru ca dracu' de tămâie.
Se putea interpreta ca o aluzie la situaţia economiei socialiste.

Între documente trebuie să fie şi aprobarea pentru numele respectiv din partea unei Comisii centrale de nume de străzi şi localităţi, de titluri şi firme, alcătuite din reprezentanţi ai Uniunii Scriitorilor, Institutului de Istorie "Nicolae Iorga", Direcţiei Centrale a Administraţiei Domeniului Public şi ai Secţiei de Propagandă. Constituirea Comisiei a fost cerută, cum era de aşteptat, de dinamica vieţii. Se semnalaseră în ultimul timp, mai ales în provincie, nume de străzi şi intrări cu grave inexactităţi din punct de vedere istoric sau cultural. Ca să nu mai vorbim de greşelile gramaticale, sesizate în toată ţara de membrii Uniunii Scriitorilor, indignaţi. În unele locuri apăruseră şi grave greşeli politico-ideologice. Un oraş din Ardeal, al cărui nume îl trecem sub tăcere, din motive lesne de înţeles, dăduse bulevardului principal denumirea de Ion Antonescu. Zadarnic încercară edilii să arate că Ion Antonescu al lor, scris pe tăbliţa din colţul bulevardului, nu e faimosul conducător vinovat de dezastrul ţării, ci un biet învăţător de prin împrejurimile oraşului, care introdusese întâia oară în satul lui focul pe bază de cărbuni. Cei de la Centru, nu numai că dădură dispoziţie ca denumirea să fie imediat schimbată, dar şi hotărâră rapid constituirea unei Comisii care să reglementeze tot ce putea fi considerat pe teritoriul României denumire oficială.

Dar toate aceste aprobări obţinute cu greu de conducerea Casei se dovediră inutile. Atelierul refuză să execute firma. Şeful lui, chemat la Comitetul judeţean, se justifică imediat. El n-avea nimic împotriva firmei. Dacă era nevoie făcea zece, nu una. O putea picta cum dorea Casa de Cultură. Desena în colţul drept al firmei, după cum ceruse Casa, o carte deschisă, peste care alerga, scriind harnic, un toc rezervor. Făcuseră rost, în acest sens, de violetul pentru cerneala din tocul rezervor, o culoare deficitară la acel moment, deoarece era cerută mult la export. Însă nu se putea apuca de lucru până nu primea un act la care Conducerea Casei nu se gândise: Decretul Consiliului de Stat privind schimbarea denumirii din Casă în Centru. Or acest Decret nu fusese dat încă. Poate avea să iasă în zilele următoare. E posibil chiar să fi fost semnat, dar până atunci, până nu e tipărit în Monitorul Oficial, el nu poate face nimic. Legea e aici foarte clară. Primul secretar se văzu obligat să-i dea dreptate. Indicaţia pe linie de partid, chiar dacă primită sub forma unei adrese oficiale, nu era de-ajuns. Era nevoie şi de o confirmare pe linie de stat.

Şi astfel de două săptămâni, Casa de Cultură n-avea firmă. Înşelaţi de clădirea maiestuoasă, mulţi ţărani din satele din drum o confundau cu Gara, dând buzna înăuntru cu saci de porumb şi balerci proaspăt geluite.
Citeşte mai multe despre:   pană,   stat,   de la vintileasa-deal la vintileasa-vale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de