Adevărurile generalului

Am avut privilegiul să-l cunosc personal pe generalul Victor Atanasie Stănculescu. Am realizat două emisiuni cu el. Experienţa sa militară şi politică foarte vastă, şarmul personal şi informaţiile de top ce zac în domni-sa ca într-un depozit de aur din Elveţia l-au adus la rangul de legendă publică.

Pentru că românii sunt un neam care-şi prigoneşte numele mari, controversate sau nu, generalul Stănculescu e azi la închisoare. Înainte de a fi încarcerat, a realizat un amplu interviu cu istoricul Alex Mihai Stoenescu. Publicat la Editura Rao sub forma unei cărţi ce poartă titlul "În sfârşit, adevărul...".

Ca jurnalist specializat în domeniul militar şi al serviciilor secrete, nu puteam rata această lectură. Mărturisesc, porneam din primele pagini cu ceva reticenţe. Mă gândeam că generalul spusese atât de multe lucruri, dăduse atâtea interviuri, nu era prima carte cu şi despre el. Nu credeam că ar mai fi fost prea multe de spus despre Decembrie 1989, despre cuplul Ceauşescu, despre relaţia Armată-Securitate. Surprizele nu s-au lăsat însă prea mult aşteptate.

Încarcerat la o vârstă venerabilă, Stănculescu a început să spună adevăruri fundamentale. Unele cunoscute doar în cercuri specializate, altele completând tabloul infernal pictat cu sânge în timpul Revoluţiei.

În carte apar mai multe afirmaţii în clar în legătură cu apartenenţa unor generali ai Armatei Române la structurile de spionaj sovietice. Nici un secret pentru nimeni că Nicolae Militaru era un soldat credincios al Moscovei. Stănculescu îl adaugă aici şi pe Vasile Ionel, cel pe care Ion Iliescu l-a numit, protejat şi avansat în diferite funcţii importante, din 1989 până în 1996. În zonele speciale, se ştia despre menţionarea generalului Vasile Ionel în dosarele de contrainformaţii militare ale Securităţii, ca agent sovietic. Stănculescu precizează că Securitatea monitoriza îndeaproape întâlnirile cu tot felul de sovietici pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Acolo unde Ceauşescu îl exilase pe Ionel pentru a fi scos de la vârful Armatei. Generalul confirmă prin acest interviu că în Decembrie 1989, cel mai important centru de comandă al momentului era condus de doi agenţi sovietici : generalii Vasile Ionel şi Nicolae Militaru, primul ca şef al Marelui Stat Major, al doilea ca ministru. Pe lângă ei doi, o seamă de alţi generali cu afiniţăţi moscovite fuseseră reactivaţi. O dată cu apariţia mişcării CADA (de la înfiinţarea căreia se împlinesc în curând 20 de ani), schimbările se produc rapid. Militaru e scos pe tuşă, majoritatea pro-sovieticilor se întorc la pensia lor. Cu excepţia unuia singur - Vasile Ionel, devenit consilier prezidenţial, sfetnic important al lui Ion Iliescu până în 1996. Era principalul organizator al şedinţelor CSAT... Tot atunci s-a reactivat şi faimosul fir roşu Bucureşti-Moscova.

Dacă mai era nevoie de încă o confirmare din partea unui personaj atât de faimos, România a fost în Decembrie 1989 într-o zodie profund sovietică. Prin oamenii promovaţi, prin deciziile luate. Unul dintre oamenii agreaţi pentru început graţie filiaţiei sale, devenit ulterior indezirabil, a fost Petre Roman. Premierul de atunci i-a cerut în Octombrie 1990 generalului Mihai Caraman, şeful spionajului, să transmită Moscovei să-şi retragă miile de agenţi de pe teritoriul României. Se făcea anul de când îşi îndeplineau misiunile cu succes pe aici, pe la noi. Se simţeau în largul lor.

Multe şi foarte interesante alte adevăruri ale generalului Stănculescu mai apar în carte. Cum a reuşit agentul britanic de origine română George Pop să pătrundă la vârful conducerii Armatei, înainte de 1989, chiar cu ajutorul generalului. Cum a primit propunerea la Washington în 1991 să candideze la prezidenţialele din 1992, cheltuielile de 3 milioane de dolari urmând a fi suportate de oamenii serviciilor americane. Cât de avansate erau proiectele armei bacteriologice. Şi mai ales despre agenţii sovietici trimişi în misiune în Decembrie 1989 în România, care au tras şi ei din anumite locaţii în mulţime, pentru a spori ura şi tensiunea populaţiei în vederea răsturnării lui Ceauşescu. Asta era misiunea lor, schimbarea cu orice preţ a regimului.

Alte detalii interesante le veţi găsi în cartea amintită.
Oricâte păcate ar fi avut (dacă a avut) Stănculescu pentru Timişoara, e printre puţinii care şi le-a răscumpărat prin faptul că i-a dat un şut în fund dictatorului. Cu piciorul în ghips. Drept răsplată, e ţinut în puşcărie la cei peste 80 de ani ai săi. Cât de dulce e România în versurile lui Eminescu, periodic îţi lasă un gust foarte amar.