Adrian Păunescu la Târgu Mureș

Acest titlu nu este o metaforă. Și nici o sclipire de dor de tată. La Târgu Mureș, în Catedrala din Cartierul Tudor, Adrian Păunescu parcă s-a întors, pentru o clipă, să ne fie aproape. Se împlinesc în acest decembrie fără cusur 10 ani de când Catedrala noastră dragă, din mijloc de țară, și-a deschis rugăciunea pentru cei mulți. Și eu știu, la fel ca mulți prieteni, că acest lucru a fost posibil și datorită lui. A lui. Ei îl numesc ctitor. Eu îl știu de tată. Pentru dumneavoastră, poate, e poetul. Pentru alții, omul politic, înțeles sau neînțeles. Adrian Păunescu.

Scriu cu emoție și cu teama de a nu putea cuprinde în câteva rânduri tot ce s-a întâmplat aici, la Târgu Mureș. Scriu de la fața locului și asta mă face și mai responsabilă. După Liturghie, în biserica arhiplină, oamenii și-au adus aminte de cel care, în 2004, pleca de acasă de Crăciun, chiar de ziua mea, ca să fie lângă mureșeni și lângă Catedrala în care a crezut din prima clipă. M-am întristat atunci pe el, pentru că ne lasă acasă, în plină sărbătoare, cu musafiri și cu brad. Parcă am și plâns. Încă nu știam că nu e doar tăticul meu, doar capul familiei noastre. Încă nu știam că, în țara asta frumoasă și complicată, mai are copii, mai are frați, mai are părinți, mai are școli, mai are biserici, mai are câmpii, mai are râuri, mai are munți, mai are poteci, mai are păduri, mai are verișori, mai are bunici, mai are lacrimi de care se angajase, prin vers și prin ochii lui albaștri, să aibă grijă. Din prea multă dragoste. Din prea multă jale. Din prea mult zbucium.

Vom relata pe larg, în următorul număr din “Flacăra lui Adrian Păunescu”, ce s-a petrecut la Târgu Mureș. Pe 14 decembrie 2014. Acum nu-mi vine în minte decât ce mi-a spus dimineață, referindu-se la tata, o dragă doamnă a folkului, uitată, parcă, de vremurile acestea pustii: “Și noi am fost copiii lui...”