Adrian Vasilescu: Creditarea în stil nou (1)

Mulţi au spus: BNR blochează creditul. Adevărul este că nu-l blochează. Dar îl temperează. Practic, Banca Naţională a României a făcut cu un ceas mai devreme pasul pe care acum, în plină criză financiară, îl fac multe alte bănci din Uniunea Europeană.

La 6 octombrie, noul regulament de creditare al Băncii Naţionale a avut ultima scadenţă. A expirat atunci termenul până la care au putut face notificări la BNR, în litera şi în spiritul noului regulament, băncile ce au avut validate propriile reglementări. Regulamentul nr. 11 din august 2008, prin care banca noastră centrală introduce un nou stil de credi­tare, întemeiat de diminuarea riscurilor şi pe evitarea supraîndatorării, a stârnit dezbateri furtunoase. Mulţi au spus: BNR blochează creditul. Adevărul este că nu-l blochează. Dar îl temperează. Practic, BNR a făcut cu un ceas mai devreme pasul pe care acum, în plină criză financiară, îl fac multe alte bănci din Uniunea Europeană. Şi se pregăteşte să-l facă inclusiv banca centrală a Americii.

O întrebare se repetă totuşi obsesiv: când vor putea lua românii credite fără restricţii? Răspunsul nu poate fi nici pe departe emoţional. Ci raţional. Şi este legată de o altă întrebare: de ce nu cresc mai repede veniturile din muncă? În eco­no­mie funcţio­nea­ză o lege e fier: dacă salariile cresc fă­ră a fi însoţite de mai mul­tă productivita­te şi mai multă efici­enţ­ă, nu se mai poate obţine profit decât prin explozia pre­ţu­rilor. Din aceleaşi motive e raţionalizat şi creditul. Mai multe credite ar însemna mai mulţi bani în consum. Ar fi rău? Da, atât timp cât cererea de consum creşte exploziv, iar oferta internă înaintează prea încet.

Şi mai e un motiv: teama economiei româneşti de concurenţă. Fără îndoială că un climat concurenţial în economie nu se poate întemeia decât pe  piaţă. Nu vom avea bunăstare până când nu vor fi desfundate canalele de comunicare între companiile economice şi piaţă. Prin concurenţă, fireşte. E în firea lucrurilor ca populaţia României să-şi dorească să tră­iască bine. E o legitate care acţionează ca tendinţă. Dacă ar fi altfel ar fi dramatic. Oamenii s-ar moleşi, ar munci mai puţin, ar fi mai puţin inventivi, mai puţin performanţi, fiindcă n-ar avea nevoie să câş­ti­ge mai mult. Oamenii se văd nevoiţi să muncească, să fie performanţi, să câştige dacă vor să-şi asigure bunăstarea.

Dar mai e o cerinţă: buna gospodărire a resurselor. Când spunem gospodărire spunem economie: producţie, consum, bani, bănci, burse. O încrengătură de stări, de energii, de cifre. La ce bun toate astea? Numai şi numai ca oamenii să ajungă la bunăstare. Şi, cum în economie totul se cuantifică, totul se sintetizează în indici specifici, iată că s-a ajuns şi la indici care măsoară bunăstarea. Patru indicatori sunt consideraţi de bază: speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare, nivelul şco­larizării, produsul intern brut pe locuitor. Specialiştii noştri în dezvoltare umană au fost tentaţi mulţi ani să afirme că nu ie­şim prea rău din analiza acestor indicatori. Şi că am ieşi chiar bine dacă... Aici e aici, ne dă dureri de cap tocmai indicatorul generator de bunăstare: produsul intern brut pe locuitor.