Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Istoria, de-a lungul mai multor secole, a dovedit că de regulă crizele vin şi trec. Actuala criză va trece şi ea. Va pune însă în evidenţă un adevăr ce a mai fost sugerat, dar niciodată nu a fost rostit apăsat: acela că nici un stat european nu va mai putea, de unul singur, să-şi proiecteze dezvoltarea şi să-şi promoveze interesele de o manieră satisfăcătoare pentru lumea globalizată. Vor fi nevoite, absolut toate, să-şi strângă mâinile şi să conlucreze în strânsă unitate.
Istoria, de-a lungul mai multor secole, a dovedit că de regulă crizele vin şi trec. Actuala criză va trece şi ea. Va pune însă în evidenţă un adevăr ce a mai fost sugerat, dar niciodată nu a fost rostit apăsat: acela că nici un stat european nu va mai putea, de unul singur, să-şi proiecteze dezvoltarea şi să-şi promoveze interesele de o manieră satisfăcătoare pentru lumea globalizată. Vor fi nevoite, absolut toate, să-şi strângă mâinile şi să conlucreze în strânsă unitate.
În acelaşi timp, dezvoltarea Uniunii Europene se va derula, de aici înainte, sub presiunea unor constrângeri şi complicaţii noi, cu implicaţii evidente şi asupra ţării noastre. România va fi pusă în situaţia să-şi afirme, în faţa celorlaltor ţări partenere, potenţialul său, ce constituie un activ şi nicidecum un pasiv, aşa cum cred mulţi. Când spun activ, mă refer în primul rând la o piaţă mare, a doua ca dimensiune din Europa Centrală.
Ar fi dramatic să gândim, acum, aşa cum am mai făcut-o de atâtea ori: "Las’ să treacă criza şi om mai vedea"… Logica istoriei ne obligă să regândim imediat rolul României într-o Uniune Europeană ce va fi depăşit criza. Şi într-o lume multipolară, în care Europa va fi condamnată (şi nu scriu cuvântul între ghilimele) la o continuare a adâncirii integrării şi la o dezvoltare durabilă, dacă vrea să nu se transforme într-un muzeu al civilizaţiilor. Care sunt, dincolo de mărimea pieţei interne, celelalte active cu care intră România în competiţie? Am dovedit că, din ’99 şi până în 2006, neîncetat – perioadă în care programele noastre de dezvoltare durabilă au fost structurate decisiv pe valorificarea şansei de aderare la 1 ianuarie 2007 – ne putem mobiliza eforturile în înfăptuirea unui obiectiv cardinal. Totodată, ne-am convins pe noi înşine, întâi şi întâi, apoi i-am convins pe europeni că economia noastră are încă resurse mari de creştere. Iar aderarea la Uniunea Europeană a devenit, ea însăşi, catalizatorul procesului de dezvoltare în anii ce vor veni.
În acest fel, ne-am asigurat scopul şi mijloacele, incerte atâta amar de vreme, în eforturile noastre de reformă. Desigur, n-a fost deloc uşor pentru societatea noastră – şi nu este nici acum uşor – să-şi înfrângă reflexele, obiceiurile, conservatorismul. Acum ştim însă că nu mai pot fi amânate măsurile hotărâte prin care să ne schimbăm noi, să schimbăm ţara, să ne schimbăm felul nostru de a trăi. Dacă România va îndeplini în continuare obiectivele fundamentale pe care şi le-a propus, legate de integrarea postaderare, de convergenţa nominală şi reală, vom putea spune că am făcut un mare pas cu dreptul înainte. Ţara va câştiga o mai mare credibilitate, va convinge autorităţile europene că adoptă măsuri bune şi că dovedeşte seriozitate în îndeplinirea lor întocmai. Nu avem nici un drept să dăm înapoi. Ori să ezităm.
Un program românesc de dezvoltare durabilă, în patru mari domenii: economie, demografie, energetică şi mediu, până la orizontul anului 2014, alcătuit din perspectivă tehnică şi nepartinică, ar avea o însemnătate cardinală pentru convergenţa ţării noastre cu ţările din Uniunea Europeană. Şi, desigur, pentru locul României între economiile europene.
Nu ştiu unde va fi acest loc: între primele şapte, între primele zece sau între primele cincisprezece economii europene. Cred că, deocamdată, nu este lucrul cel mai important. Nu un anumit loc are însemnătate, acum, ci tendinţa pe care România se va înscrie în anii ce vin.
