Adrian Vasilescu: Europa de după criză (2)

Logica economică obligă România să rezolve ur­gent o mare problemă: competitivitatea. Şi asta pentru că în topul  competitivităţii, făcut înainte de criza financiară globală, locul României nu este deloc onorabil. Soluţia: să ne mişcăm repede.

Logica economică obligă România să rezolve ur­gent o mare problemă: competitivitatea. Şi asta pentru că în topul  competitivităţii, făcut înainte de criza financiară globală, locul României nu este deloc onorabil. Soluţia: să ne mişcăm repede. Nu ştiu ce loc vom ocupa în anii de după criză. Dar, îngrijindu-ne de viitorul nostru în Uniunea Europeană, trebuie să marcăm câteva puncte:
1) câş­ti­ga­rea profitului din volum, nu din marjă;
2) mu­ta­rea accentului dinspre competitivitatea prin costuri spre competitivitatea prin calitate şi prin li­vrări la timp;
3) preocupare mai mare pentru perfecţionarea continuă a forţei de muncă;
4) formarea unei clase de manageri care să facă faţă cerinţelor de competitivitate.

Evident, o importanţă cardinală în acest sens o are atragerea unei părţi mari din resursele puse la dispoziţia noastră de Uniunea Europeană. Putem reuşi cu proiecte de infrastructură, de mediu şi de dezvoltare rurală.

România are însă nevoie acum de o viziune pe termen mediu şi lung. De un program care să asi­gu­re performanţe certe în economie, vizând cu prio­ritate reducerea în continuare a deficitului pu­blic, restrângerea drastică a ponderii sectorului de stat în industrie, care să se adauge creşterii economice constante şi reducerii inflaţiei. Dacă vor fi trecute câteva examene grele, între care spo­rirea productivităţii şi eficienţei, reducerea bi­ro­craţiei, disciplina contractuală, politica salaria­lă, ţintele amintite chiar vor fi atinse. Şi România va dobândi o economie de piaţă nu numai funcţională, dar şi în stare să facă faţă presiunilor com­petitive din Uniunea Europeană.

Europa însăşi se va schimba. România, ca să prindă acest tren, va avea nevoie de un program cum a fost cel din anul 2000, imediat după in­vi­ta­rea la negocierile de aderare. Guvernul a trecut atunci un examen important, susţinându-şi Strategia de dezvoltare pe termen mediu.

De fapt, a prezentat un program. O excelentă sinteză a câtorva zeci de mii de pagini de strategii ale partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, universităţilor, instituţiilor de cercetări. Au fost reuniţi, apoi, în jur de 1.500 de experţi, ai Guvernului, ai partidelor, ai sindicatelor şi patronatelor, ai Academiei Române, cei mai mulţi reprezentând societatea civilă, într-o amplă dezbatere, ce a du­rat câteva luni, legată de un proiect deschis: pre­gă­tirea ţării pentru aderarea la Uniunea Europea­nă. Acest proiect a primit, în final, binecuvân­tarea cultelor religioase, care au semnat o ­de­claraţie de sprijin. S-a văzut atunci, la începutul anului 2000, cât de dificil este în societatea noastră să fie căutate şi găsite puncte de consens, să se poarte negocieri cu grupuri dominate de interese dintre cele mai di­ferite. Mai cu seamă că Strategia era legată de obiective pe termen mediu şi lung. A meritat însă efortul. Scepticilor, celor care n-au văzut în Strategia de dezvoltare mai mult decât îndeplinirea unei formalităţi cerute de Uniunea Europeană, cu obiective care nu vor fi niciodată îndeplinite, li se poa­te spune astăzi, după atâţia ani, invocând cel mai riguros judecător şi martor, care este timpul, că s-au înşelat. Tot ce s-a prevăzut s-a înfăptuit: şi de­zinflaţia, şi creşterea economică de peste 5 la sută, şi deficitele fiscale în limitele cerinţelor Uniunii Europene.

Programul de aderare a fost o reuşită. De ce n-ar fi urmat, acum, de un program de integrare europeană elaborat în acelaşi stil?