x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

“Adriane, dă-ne cărţi!”

0
Autor: Florin Condurateanu 14 Mai 2014 - 22:14
Mulţimile cer când se încrâncenează în anticamera revoltelor: “Pâine şi circ”! Şi totuşi, în acel Ajun de Bobotează, pe un ger de ţi se sudau nările, peste o mie de oameni scandau: “Adriane, dă-ne cărţi!”. 1981, la Librăria Sadoveanu se lansa volumul de versuri “Iubiţi-vă pe tunuri” de Adrian Păunescu.Volumele se dăduseră ca pâinea caldă şi mulţimea se tălăzuia, se împingea de s-au făcut cioburi vitrinele librăriei din centrul Capitalei. Atât de căutatul poet se urcă pe o masă şi cu glasul lui ca un tunet mai potoleşte mulţimea care nu se oprea din scandat: “Adriane, dă-ne cărţi!”. Iubiţi-vă pe tunuri până “le hodorogiţi”, ca simbol al nearmelor, al păcii şi dictaturii frumosului, al purităţii dragostei. Cu glasul lui de stentor Păunescu anunţă: “De la Casa Scânteii a pornit un camion plin cu cărţi”. Mulţimea se mai cuminţeşte, dar rămâne în mijlocul bulevardului, ocupând patru din cele şase benzi de circulaţie şi tot trotuarul din faţa cinematografului Scala. Va explica oare cineva ce energie furtunoasă putea să iasă din Adrian Păunescu încât peste o mie de oameni să îndure gerul în preajma Crăciunului şi să arate că există şi foame de literatură, poftă de poezie. “Ce părinţi, nişte oameni acolo şi ei, care ştiu dureros ce e suta de lei.” “Veniţi la Alba, Mecca noastră!” “Primăvară care-ai fost, nu veni, n-ai nici un rost, suntem reci, poţi să pleci, iarnă ni-i pe veci!” “Viaţa noastră unde e, viaţa noastră ce-aţi făcut cu ea?” Cocoţat pe masă, la minus cincisprezece grade, Poetul reaminteşte cu câteva strofe nopţile de vrajă ale Cenaclului. Ca un refren impunător,printre rime, mulţimea continuă să ceară: “Adriane, dă-ne cărţi!”. Este momentul în care, cotind dinspre strada Oneşti, dinspre CC, se angajează pe bulevard o coloană de maşini cu girofarele luminoase clipind ameninţător. Se apropie de mulţimea lăţită pe aproape tot bulevardul, se apropie ca un şarpe  tăcut. Convoiul de maşini negre îi ducea acasă pe soţii Ceauşescu. Grangurii bietei Românii privesc uimiţi prin geamurile întunecate la mulţimea care scanda alt nume decât Ceauşescu. Limuzinele se strecurau în viteză mică pe singurele două benzi de circulaţie din faţa hotelului Lido, necucerite de oamenii cu cărţile. În acea clipă, inima mi s-a strâns şi mi-am dat seama că s-a hotărât mazilirea Poetului, inadmisibil de iubit în concepţiă stupidă a cuplului atotputernic. Şi viespile cu ecuson de ştabi comunişti au început să bâzăie parşiv împrejurul destinului lui Păunescu, urzind scenariul prin care glasul tunător al Poetului să amuţească. Adrian Păunescu a fost dat afară de la revista Flacăra, Cenaclul a fost desfiinţat, în faţa casei Poetului stătea ameninţător 24 de ore din 24 o maşină a securităţii. Limbile de lemn, de rumeguş, limbile de vreascuri ale coloneilor de scuritate, ale primilor secretari au început să şuşotească  otrăvit în urechile Tovarăşului şi Tovarăşei că Păunescu a scris poezia “Analfabeţii” despre activiştii de partid, că el a împiedicat interzicerea filmului curajos “Reconstituirea”, că Poetul a intrat cu Marin Preda la Tovarăşul cerându-i cu voce prea tare să nu reinstituie realismul socialist în literatură. Marin Presa repeta obsesiv “dacă introduceţi iarăşi realismul socialist, eu mă sinucid”, iar Păunescu îi ţinea isonul. Adrian Păunescu n-a fost iertat că poporul român îi scanda numele. I s-a pus leucoplast pe rime. Şi pentru “Iubiţi-vă pe tunuri” a fost chiar el băgat pe ţeava tunului să-l spulbere obuzul bolşevic. “Iubiţi-vă pe tunuri, aruncând din mâini actele voastre, banii voştri, oglinzile, chiar şi această carte care nu are decât meritul că aparţine unui om care, deşi n-a avut norocul să facă dragoste pe nici un tun, când n-a scris, a iubit cu disperarea condiţiei umane. Cu lăcomia venitului de pe front, cu grija medicului şi cu dăruirea muribundului.”


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de