„Adriane, dă-ne cărţi!”

Un ger sticlos de parcă se spărgea aerul de frig gonise lumea spre case. Pe Bulevardul Magheru o mulţime însă dădea cu tifla gerului și cotropise nu numai trotuarul din faţa librăriei Sadoveanu, se lăbărţase marea de oameni și peste carosabil, ocupase cinci din benzile de circulaţie. Mașinile se strecurau doar pe o fâșie de șosea, cea din faţa hotelului Lido. Adrian Păunescu își lansa volumul de poezii „Iubiţi-vă pe tunuri”. Se vânduseră o mie de exemplare și mulţimea cerea o suplimentare, se tălăzuia poporul spre librărie, de se spărsese și vitrina. De regulă, mulţimile au cerut în toate vremurile „pâine și circ”, de astă dată poporul cerea cărţi, „Adriane, dă-ne cărţi!”. Cu vocea lui de tunet, Poetul se urcă pe o masă scoasă din librărie și potolește mulţimea, „vine acum un camion cu volume de la tipografie”. În aceste momente înserarea este spartă de girofarele mașinilor oficiale ce își făceau apariţia dinspre CC, trecea coloana Ceaușeștilor. Șiragul de mașini cu escortă încetinește, tiranii sunt uimiţi, în România poporul scandează și un alt nume decât Ceaușescu? În acel ajun de Bobotează mi s-a crispat sufletul, am fost sigur că sentinţa în cazul lui Adrian Păunescu se scrisese, trebuia sacrificat, trebuiau frânte aripile Poetului devenit prea îndrăgit. I s-a anulat Cenaclul Flacăra, a fost dat afară de la revista Flacăra pe care Păunescu o făcuse cea mai iubită publicaţie, i-au aruncat sufletul în colbul drumului. În mintea teribilului Poet a încolţit ideea sinuciderii. În articolul următor vom afla cine l-a întors din drumul morţii.