Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Controlul preţurilor are un nume simplu şi de tristă amintire: mercurial
Statul vrea să centralizeze toate preţurile din ţară, astfel încât fiecare român să ştie exact cât trebuie să coste un produs, după majorarea TVA, ne informează Antena 3. Iar agenţia de ştiri Mediafax detaliază: Ministerul Economiei vrea să monitorizeze evoluţia preţurilor pe piaţă, după un model implementat deja în Grecia şi care la trei luni după aplicare a dus la reducerea preţurilor cu 7%. După care Adriean Videanu conchide: „Avem în evaluare la Ministerul Economiei un proiect «Observatorul preţurilor». Vom monitoriza în peste 1.400 de puncte preţurile, iar acolo unde vor fi derapaje va interveni Agenţia pentru Protecţia Consumatorului".
Lăsând la o parte că inflaţia din Grecia a crescut continuu, până la maximul ultimilor 18 ani, deci nu ştim de unde a scos ministrul Economiei scăderea de 7%, asemenea intervenţii ale politicienilor asupra pieţelor româneşti nu sunt chiar noutăţi. Premierul Tăriceanu cerea în 2008 miniştrilor Agriculturii şi Finanţelor să iniţieze o anchetă pentru a stabili „substratul" anunţului de scumpire a pâinii, măsură pe care o considera nejustificată, şi solicita Consiliului Concurenţei să vadă „dacă nu există o politică de tip cartel". Iar în 2004, social-democraţii se luptau şi ei cu mafia din pieţele agroalimentare prin intermediul radioului - care le comunica atât cumpărătorilor, cât şi vânzătorilor care sunt preţurile juste. Asta după ce, în decembrie 2001, premierul Năstase avusese o idee şi mai năstruşnică: un Inspectorat de Control al Preţurilor.
Din câte se observă, între stânga şi dreapta românească nu e nici o deosebire. Iar lui Videanu, care scoate în faţă „modelul" grecesc, trebuie să-i reamintim că şi Ucraina a iniţiat în 2008 un plan care să împiedice „creşterile nejustificate de preţuri, în cazul produselor alimentare de larg consum", limitând adaosul comercial la 15% pentru carne, lapte, pâine şi ulei şi restrângând la 12% peste nivelul costurilor profitul companiilor de morărit şi panificaţie...
Acum, după ce am observat că România se apropie mai mult de spaţiul ex-sovietic decât de ţările UE, e bine să vedem în ce situaţii ajung politicienii să controleze preţurile. Florin Aftalion - probabil cel mai titrat economist de origine română al momentului - spunea într-un interviu acordat revistei Săptămâna Financiară că „politicienii cred că multe probleme pot fi rezolvate pe termen scurt, crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflaţie", iar apoi, când lucrurile merg prost pentru ei, „nu vor vedea consecinţele nefaste ale politicilor lor, ci vor încerca să controleze preţurile". Asta cu riscurile de rigoare: „controlul preţurilor duce inevitabil la alte consecinţe nefaste - penurie, foamete etc.".
Penurie?! Da, la asta s-a ajuns în vara anului 2008, când ministrul liberal al Sănătăţii, Eugen Nicolăescu, a hotărât să îngheţe preţul medicamentelor. Adică, în loc să-şi dea seama că inflaţia creşte fiindcă veniturile se menţin în timp ce productivitatea scade, că de fapt nu mărfurile devin mai scumpe, ci banii sunt prea mulţi (şi, deci, prea ieftini), politicienii preferă să dea vina pe „speculanţi", care însă nu fac altceva decât să-şi maximizeze profiturile pe o piaţă care le permite. După care oamenii politici, fără să accepte consecinţele nefaste ale politicilor lor, trec la a doua parte a postulatului lui Aftalion: controlul preţurilor. E exact cum zicea şi Ludwig von Mises: „Guvernul numeşte inflaţie inevitabilul efect al acesteia, anume creşterea preţurilor, trecând sub tăcere faptul că această creştere se datorează chiar sporirii artificiale a cantităţii de bani aflaţi în circulaţie".
Dacă socialiştii cu pretenţii liberale n-au înţeles, le mai explicăm o dată. Statul n-are cum să gestioneze productivitatea (ca bază de indexare a veniturilor), el poate doar să restricţioneze consumul - ceea ce nu îmbogăţeşte pe nimeni. De creşterea productivităţii se ocupă altcineva: pieţele libere. Ele sunt - aşa cum observa laureatul Premiului Fisher, Johan Norberg - singura şansă de îmbogăţire a celor săraci, lipsiţi de putere şi relaţii. Şi din moment ce o ţară cu resursele şi populaţia Ucrainei are un PIB mai firav decât al României, iar România unul mai mic decât al Cehiei, înseamnă că în locul pieţelor care să creeze bogăţie s-a interpus bugetul care redistribuie sărăcia. Acesta este motivul pentru care peste o treime din veniturile românilor şi jumătate din banii ucrainenilor se duc pe mâncare. Cehii cheltuiesc doar un sfert. Iar încercarea de a administra efectul (preţul alimentelor) fără a umbla la cauză (imixtiunea politicului asupra pieţelor) este, ca întotdeauna, sortită eşecului: în locul unor preţuri mari, vor apărea nişte rafturi goale.
