x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Aeroportul

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 06 Mai 2011 - 16:11
Aeroportul Nicolae R. Dărămuş/


164165-img-2604.jpg„Ia spuneţi-mi, măi puişorilor, aţi auzit voi că se va extinde aeroportul oraşului?” – am întins eu capcana pildei. „Daaa!” – sunase răspunsul în cor de glasuri subţirele, dar informate. „Şi cum vi se pare lucrul ăsta? – am continuat. Adică, ce credeţi voi? Este un lucru bun?” „Daaa!” – confirmară pripite glăscioarele. „Eu zic să nu ne grăbim şi să vedem pe îndelete, împreună, dacă într-adevăr mărirea aeroportului din oraşul vostru este un fapt de laudă... Căci s-ar putea să fie un lucru rău. Tare rău. De acord?” Tăcere. Privirile şi-au pierdut parcă din prietenie, încărcându-se dintr-o dată cu un amestec de nelămurire, neîncredere şi uimire. Era limpede: în ciuda vârstei de nici 9 anişori, interlocutorii mei păreau să aibă clişee cimentate şi, mai grav, generatoare de emoţii negative. Iar eu, odată intrat în horă, trebuia să îmi duc demonstraţia până la capăt, convingător şi blând, dacă voiam să mai calc pe acolo. Aveam de muncit.

Fusesem invitat în şcoala ceea spre a le vorbi pruncilor despre ecologie. Clasa a treia... Va trebui să fiu atent – îmi spusesem pe când urcam scările – să mă cobor la mintea lor, să nu fiu complicat, să găsesc exemple potrivite şi să nu mă lungesc. Mai ales să nu mă lungesc; copiii îşi pierd repede interesul. Cu aceste gânduri am păşit în sala de clasă care, de la bun început, mă surprinsese prin atmosfera de grădiniţă răsfăţată. Eram un învechit pesemne. Mese aşezate în cerc, ghiozdane multicolore pe podea, creioane colorate, foi cu desene trasate neîndemânatic, forfotă. Era pauză şi mărunţii locatari nu păruseră să mă fi observat, văzându-şi de joacă şi discuţii. Abia când învăţătoarea i-a atenţionat s-au aşezat pe scaune şi mă învredniciră cu priviri iscoditoare. Am fost prezentat: eram „domnul care a scris povestea cu bursucul accidentat în pădure la raliul off-road şi pe cea cu vidra ucisă la şosea de un automobilist grăbit”. „Le-am citit povesti­rile şi să ştiţi că la urmă aveau ochii în lacrimi” – mă asi­gurase învăţătoarea, neuitând să mă prevină încă din hol asupra faptului că elevii săi, deşi mici, erau foarte umblaţi prin lume: „Sunt copii cu posibilităţi, ştiţi cum e azi, părinţii...”. O prinsesem din zbor: aceasta avea să fie informaţia care, nădăjduiam eu, urma să mă scoată din încurcătură. Cu siguranţă „copiii cu po­sibilităţi” călătoriseră cu avionul.

Cum liniştea se adâncise, am continuat: „Văd că tăceţi... V-am întrebat dacă sunteţi de acord să vedem împreună, judecând cinstit, dacă mărirea aeroportului nu face cuiva rău”. Câteva capete se înclinară neconvingător, acceptându-mi propunerea. Copiii nu erau numai umblaţi, ci şi amabili, poate chiar uşor milostivi cu mine. Trebuie însă că le păream tare primitiv, punând la îndoială ceva ce nu poate fi pus la îndoială: „dezvoltarea”. Momentul era bun şi am plusat: „Cum arată un aeroport modern ştiţi cu toţii, doar aţi zburat, aţi văzut prin filme. Cine mi-l poate descrie?”. Mâinile se ridicară, agitându-se în aer. Am ales la întâmplare şi tabloul aeroportului se contură conform realităţii: beton şi iar beton. Beton cenuşiu cât vezi cu ochii, zgomot infernal de motoare şi, mai ales, oameni eleganţi.

Povestitorul de o şchioapă fusese la Londra. O fetiţă îi întări spusele: şi la Paris era aşa, dar „şi la noi, la Otopeni, dar e mai mic”. „Dar dincolo de piste ce se află?”, insistai eu, iar vocile tinere îşi amestecară părerile, diferite doar prin detalii: „Câmp” – rosti un băieţel. „Lanuri cu grâu şi porumb” – spuse o domnişoară. „Buruieni” – se repezi un şmecher şi râsul celorlalţi îi confirmă poanta. „Buuun! Toţi aveţi dreptate. Dar, în afară de plante, ce se mai află pe câmp, îm­preună cu grâul, porumbul şi buruienile?” „Animale: iepuri, căprioare...”, sosi răspunsul. „Exact. Şi dacă se extinde aeroportul, dacă vin buldo­zerele şi betonierele, ce fac animalele astea?” – am întrebat iar. „Fug!” – se iţi o fetiţă mărunţică, tăcută până atunci şi în ochii ei văzui un licăr de spaimă. „Ai dreptate, domnişoară, dar în câmp mai sunt mii de animale mici care nu pleacă, fiindcă locuiesc în pământ. Acolo îşi au vizuinile, în găuri şi galerii, în cotloane subpământene, secrete şi întunecoase... De popândău şi de hârciog aţi auzit?” Nu auziseră. „Dar de nevăstuică ştiţi?” Nu ştiau nici de ea. Le-am descris „animăluţele” cum m-am priceput mai bine, ba chiar am şi schiţat pe tablă chipul hârciogului mâncăcios şi chivernisit nevoie mare, cu pungile obrajilor umflate, pline cu seminţe „de rezervă pentru acasă”.

Mare figură hârciogul ăsta, dar şi popândăul e simpatic foc, mai ales când se ridică „popândău”, ca să vadă departe. Şi pe tablă l-am schiţat şi pe el, ridicat „în două picioare”. „Să ne închipuim acum că am face o secţiune prin pământ, ca şi cum am tăia un caşcaval. Vizuinile animăluţelor s-ar vedea asemenea găurilor” – am adăugat. Şi schiţând pe tablă „caşcavalul” viitorului aeroport, am continuat: „şi ce să vezi?... Pe când animăluţele noastre stau la adăpost, aşteptând să treacă primejdia, deasupra lor, astupându-le ieşirile, se toarnă...” Nu am mai apucat să spun că se toarnă betonul, fiindcă aceeaşi fetiţă izbucni: „şi ele se sufocă acolo!”. „Da, dragii mei, mii de animale, mii şi mii de insecte mor în chinuri, rămânând fără aer” – am conchis. În clasă se lăsă o nouă tăcere.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de