Ajunge!

Putem să ne certăm oricât pe câţi oameni a adunat PSD vs câţi oameni au ieşit în stradă împotriva PSD, putem să numărăm munţii de pet-uri lăsaţi în urmă şi de unii, şi alţii - hai să fim serioşi, după toţi au rămas munţi de mizerie, unii doar au avut PR mai bun -, putem să ne batem în imagini de desktop ori coperţi de facebook, putem să ne luptăm în meme-uri, putem să facem multe. De 18 luni facem asta, de 18 luni ne vânăm opiniile şi le considerăm înjurături de mamă dacă sunt diferite, de 18 luni e anormală o discuţie normală între oameni cu opinii diferite, de 18 luni văd oameni terfeliţi doar pentru neutralitatea lor ori pentru faptul că au găsit lucruri de criticat şi-ntr-o parte, şi-n alta.

PSD şi-a arătat şi el muşchii. Nu au fost un milion de oameni, au fost suficienţi cât să arate ce poate. Să zicem că acum e egal, cu un uşor avantaj, dar şi dezavantaj pentru PSD. Avantaj pentru că a adunat oamenii din toată ţara, dezavantaj pentru că este partid aflat într-un război cu naiba ştie cine. Nu, nu vorbim de un adversar închipuit, ci de un adversar nevăzut, un adversar nu doar al PSD, dar, în timp, şi al celorlalte partide, un adversar neales vreodată, ci doar numit – culmea, tot de oameni politici -, un adversar căruia-i vezi doar cozile de topor şi uneori îi ghiceşti acoperiţii, un adversar posesor al unei maşini de propagandă care, şi când rămâne în pană de idei ori bani, spulberă comunicarea oricărui partid. Unii îi spun Statul paralel, alţii îi spun Sistemul.

Mi-e dor, recunosc, de o ceartă între partide, de o dispută între doctrine şi programe, şi nu între sforari cu interese personale deranjate. Mi-e dor de o ţară cu partide puternice, conduse pe faţă de oameni aleşi prin scrutin. Mi-e dor de o ţară guvernată de cei care au câştigat alegerile - oricare sunt ei -, nu condusă pe ascuns de indivizi numiţi. M-am săturat de oameni vânduţi ca „providenţiali”, gata oricând ca numele şi comandamentele unui ideal - precum cel al luptei anticorupţie - să le fie motiv, justificare şi pretext pentru abuzuri inimaginabile într-o democraţie. M-am săturat, de fapt, de frică!

Nu sunt 18 luni, ci 13 ani de când am intrat în acest război care ne secătuieşte. Sunt, de fapt, aproape 29 de ani de când ne pierdem în războaie între noi. Ştiţi câţi kilometri de autostradă am construit în 29 de ani? 630! Insuficient să traversăm ţara de la un capăt la altul! Cred că ajunge şi că e vremea să ne războim cu propriile noastre obiceiuri proaste şi să ne facem idoli din proiecte naţionale, nu din personaje publice, să alegem oameni eficienţi, nu cu PR eficient! Putem, oare?