Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu am terminat de zis: "Alain Delon" că amica glossy mi-a tăiat-o: "Ţoala bunicii! Care-i problema?".
Las la o parte confuzia dintre numele marelui actor şi şuba foarte la modă prin anii ’60-’70 şi mai departe şi reţin esenţialul. Cînd un glossy zice: "Care-i problema?!", te-a pus la podea. Nu îşi pierde timpul un glossy cu prostii. Alain Delon a presimţit, parcă, întrebarea-ghilotină: "Care-i problema?!". Dovadă, un tulburător text, publicat cu ani în urmă, care îşi păstrează actualitatea.
Ceva mai mult? Ceva mai puţin?
Rememorez cîteva pasaje: "Asta este, s-a terminat. Frumoasa poveste s-a sfîrşit. Cît să fi durat? 50 de ani? Ceva mai mult? Ceva mai puţin? Ceea ce ştiu este că s-a sfîrşit.Terminus. Bulevardul apusului, pentru toată lumea. Da, cinematograful care trăia, care palpita, care ne aducea visele adevărate, cinematograful acela – pe care l-am iubit atît de mult a murit. Şi fiecare se poate apleca peste cadavrul lui. (...) Simplu: televiziunea, comerţul, banii. Asasinii cît se poate de moderni şi foarte vicleni. Ucid fără intenţia de a face rău.(...) Aparţin unei generaţii de dinozauri doborîţi de nişte pitici. O generaţie ai cărei monştri, sacri sau nu, nu mai populează decît un Jurassic Park pentru sufletele nostalgice. În vremea despre care vorbesc, actorii veneau de unde vrei şi de unde nu vrei, iar cinematograful îi întîmpina aşa cum erau ei: Gabin venea din music-hall, Lino (n.r – Ventura) din catch, Burt Lancaster venea din circ, Alan Ladd era electrician. Da, se venea de aiurea, cu o febră anume, cu o energie a cărei unicitate nu avusese timpul de a se forma la şcoli.(...) Nu-mi plac visele şchioape. Nu mai merg la cinematograf. Am adorat gloria. Am adorat succesul. Am avut nevoie de milioane, de aceste milioane de femei şi de bărbaţii care mă iubeau, pentru că, timp de două ore, întruchipam ceea ce ei ar fi dorit ei să fie. Şi pentru că trăiam poveşti imaginare pe care ei ar fi vrut să le trăiască. Or, această magie agonizează şi ea. Măcar de-ar funcţiona în beneficiul alteia. Mai că îţi vine să crezi că nimeni nu mai are chef să trăiască povestea spusă pe ecran.(...) Se mai pot filma visele într-o societate în care visele au sfîrşit prost? În această societate, în această epocă, nu-mi mai găsesc reperele. (...) Mă întreb, uneori, dacă toată această viziune a asfinţitului nu este, cumva, un fel narcisist de a constata că am îmbătrînit, că propria mea vîrstă de aur s-a îndepărtat, că, aşa cum se spune, cariera mea se află în spate. Nu. Treburile sînt mai grave şi apusul mai pervers. Banii, comerţul şi televiziunea au stricat maşina de făcut vise. Marii actori se duc, unul după altul. Societatea nu mai are nevoie de poveşti ca «Pe aripile vîntului» sau «Vera Cruz»".
Greu de spus. După care, Alain Delon aruncă mănuşa: "Dacă tînărul care am fost ar veni astăzi să-mi ceară părerea despre viitor, l-aş sfătui să-şi încerce norocul în fotbal sau în tenis".
Cum ar arăta, azi, un Alain Delon tînăr? Ce drum de viaţă ar apuca? Ar rămîne tot actor? Sau, după propriul sfat, s-ar face tenisman ori fotbalist? Greu de spus. Cu siguranţă, însă, un glossy nu ar fi. După cum gîndeşte şi după cum scrie – se vede de la o poştă că n-are stofă! Aţi văzut? Asta-i problema. O.K.?
