Alba Iulia ca o împărtăşanie

A veni la Alba Iulia înseamnă o împărtăşanie pe care ar trebui să o ia fiecare român. Pentru că la Alba îţi armonizezi bătaia inimii cu dangătul clopotului de la Catedrala Reîntregirii şi cu pasul armăsarului pe care Mihai Viteazu a intrat în locul Unirii cu vorbele “Asta-i pohta ce-am pohtit, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”. Este o după-amiază liniştită de toamnă la Alba, o linişte acompaniată de clopotele catedralei, o linişte temeinică, sprijinită pe ani semeţi de istorie. Se plimbă liniştiţi copilaşii în cărucioare împinse de bărbaţi şi femei frumoase în preajma statuii Voievodului majestuos pe cal în preajma zidurilor cetăţii, a sălii Unirii, a obeliscului lui Horea, Cloşca şi Crişan. Mă opreşte o pensionară care a slujit la catedră peste o jumătate de secol. Anii i-au încovoiat uşor spinarea, dar bătrâneţea nu i-a încovoiat vorbirea vioaie, pasională, cu evidentă adiere tinerească. “Să nu ne lăsăm să ne îngenuncheze străinii că suntem neam vechi şi demn. Mi-a adus volumul său de versuri un fost elev al meu, acum avocat, care are un necaz de sănătate dar a cărui inimă şi minte sunt înflăcărate. Volumul de versuri poartă titlul «Îngropaţi-mă în picioare că prea am stat în cursul vieţii în genunchi». Puternicii lumii să nu ne mai apuce cu ghearele bogăţiile noastre. Să ne luptăm să nu se nască legea aceea a vânzării pământurilor ţării. Că ştie toată lumea că avem cel mai bun pământ din Europa. Altădată preţul grâului în Europa se fixa la bursa de la Brăila, eram grânarul continentului, le trimiteam bogaţilor lumii numai trufandale din grădinile româneşti. Iar acum bieţii noştri români culeg în genunchi roadele pământurilor străine. Iar noi mâncăm roşii şi piersici din plastic, din alte ţări. Dacă nu luptăm curajos pentru soarta ţării degeaba au murit martirii neamului, eroii noştrii şi străbunii.” E toată numai clocot profesoara, privire de învingătoare, şi un prea-plin superb de simţire românească. Îmi aduc aminte că cele trei cuvinte sfinte Mamă, Patrie şi Iubire sunt de genul feminin. Şi îmi amintesc că zidirea bisericii renumite n-a stat în picioare până nu s-a sacrificat Ana lui Manole. Şi îmi amintesc cum Vitoria Lipan n-a avut linşte până n-a făcut dreptate. O dreptate, două dreptăţi. De genul feminin. Şi îmi amintesc cum Ecaterina Teodoriu, printre exploziile de obuze pe frontul Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, îi propunea mareşalului Averescu cum să atace cotropitorii cu plutonul ei. “Te ascult, domnişară”, a spus mareşalul. Şi Ecaterina Teodoriu a zâmbit trist: “Îmi spuneţi domnişoară şi eu sunt rănită de trei ori”. O libertate, două libertăţi. O victorie, două victorii. Iarăşi genul feminin. S-au zdruncinat şi prea des s-au năruit lucrurile în România. Am vorbit cu un ardelean într-o parcare. Venea hăt de departe, de la mii de kilometri de la muncă din Spania. “Nu ştiţi cât de dor îmi e de acasă. Şi amară ne e pâinea în pribegie. Uite că un român de-al nostru a făcut atac de inimă şi a murit şi nu ştim cum să strângem 8.000 de euro ca să-i ajutăm familia sărmană să-l aducă în sat, în cimitirul comunei, în coşciug de zinc. Iar un tinerel care muncea în străinătate că n-avea acasă unde lucra a făcut o boală  vicleană şi s-a întors acasă atât de slab de nu l-a mai recunoscut nici mama lui.” Am poposit noaptea într-o pensiune din splendidul Răşinari, cea mai mare comună din Mărginimea Sibiului. Înginera Mioara Cârstea a amenajat pensiunea agroturistică în casa părintească. A fost şefă de secţie la celebra fabrică de stofe fine din Sibiu, care exporta toate stofele în Occident. Şi acum are lacăte grele pe hale. Predase şi studenţilor la facultatea din Sibiu. Totul s-a năruit, ca întreaga economie. În pensiunea ei eşti primit cu bucate ca la mama şi găzduit în camere blânde ca acasă. Se descurcă fiindcă nu mai are bărbat şi trebuie să le facă un viitor celor doi gemeni aflaţi în prag de bacalaureat. Mai încolo, pe strada pensiunii se află casa lui Octavian Goga, iar la capătul străzii, casa din Răşinari a lui Emil Cioran. Se luptă să înoate ţara prin aprigă furtună. La Turda consiliul local a amenajat cu bani europeni fosta salină din 1690, devenită acum o bijuterie turistică. O minunăţie îngrijită de ardeleni destoinci în frunte cu directorul general Vasile Nemeş. La peste 90 de metri sub pământ priveşti o uluitoare catedrală cu cupolă şi pereţi de cristale de sare luminată feeric cu un lac de adâncime cu bărcuţe, cu un amfiteatru şi scenă încălzite electric, unde dansează în costume populare copilaşii din Ansamblul Mugurii Arieşului. La o intersecţie de galerii, în marele adânc de sare, ecoul îţi repetă de 16 ori strigătul. Aşa sunt eu, am strigat în adâncul pământului “Trăiască România”. Şi străfundurile pământului românesc, la 100 de metri în adânc, au repetat de 16 ori pe aripile ecolui “Trăiască România!”.