x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ale, colegul nostru de colecţie

0
Autor: Tudor Octavian 27 Sep 2007 - 00:00
Am fost coleg cu Aurelian Andreescu la Şcoala Tehnică de Arhitectură. La STACO - aşa i se spune şcolii cu un nume scurt, de alint şi de frustrare - eram primiţi toţi cei care nu reuşeam la admiterea de la Institutul de arhitectură. Unii nu intraseră la Institut fiindcă nu le mergea mintea şi nici măna la desen, dar cei mai mulţi ajungeam să dăm examen la STACO fiind respinşi de peste tot "pe bază de dosar". Eram, in cea mai mare parte, fiii şi fiicele unor părinţi vinovaţi de a fi fost boieri, demnitari interbelici, intelectuali, legionari, proprietari de fabrici, deţinuţi politici sau persoane cu rude in străinătate.


Ne uitam unii la alţii, incercănd să ghicim de ce eram trataţi ca nişte paria. Cei mai mulţi preferam să ne ţinem pricina la secret. Nu i-am ştiut secretul lui Aurelian Andreescu, insă cu siguranţă că avea unul. Datorită priceperii directorului Jean Făinaru şi faptului că, ştiindu-ne strănşi
intr-un loc pe cei cu dosare negre, statul ne lăsa in plata Domnului, viaţa la STACO era frumoasă. Ca şi la Institut, multele ore de proiect le ţineam in săli incăpătoare, lungiţi pe planşete, ascultănd in tot acest timp muzică şi simţindu-ne cu o treaptă mai liberi decăt studenţii de la Universitate sau Politehnică. Profesorii de la STACO aveau, la răndul lor, dosare de ciumaţi, din care cauză relaţia cu dănşii era una de colegialitate. Erau toţi mari arhitecţi, călătoriţi şi cu o educaţie aleasă. In epocă, STACO avea statutul niţel misterios al unui loc care ar fi trebuit să stea sub oprobiul public, dar care, din motive ce nu mi-au fost niciodată limpezi, avea tratamentul unui loc protejat. Balurile de la Institut şi de a STACO erau manifestări mondene, jinduite in Bucureşti. La aceste baluri, noi, cei de la STACO, aveam atuul. Il aveam pe Aurelian Andreescu. Ii ziceam şi eu, ca toată lumea, Alè şi mă simţeam reprezentat prin vocea lui duioasă şi cu tăietură de diamant. Işi incepea recitalul cu "Only you", căntecul care l-a dus curănd la posturile de radio şi pe scenele unor emisiuni televizate. Succesele lui ne ajutau să indurăm cu demnitate condiţia de semiarhitecţi şi semivinovaţi. Unul din noi reuşise!!! Mai aveam, prin urmare, o şansă de a ne găsi adevăratul drum.


Două lucruri au fost minunate la STACO: cei care au dorit să fie arhitecţi au continuat apoi studiile la Institut, dar cei care aveam alte gănduri şi petreceam căţiva ani intinşi pe plaşetele de desen visănd la alte cariere am putut cultiva sentimentul că, in taină, cineva ne mai dădea o şansă. Reuşita lui Aurelian Andreescu era dovada. Terminam STACO, fiindcă nu strica să ai o diplomă de semiarhitect la vremuri grele, dar portiţa prin care puteam evada, ca să devenim pictori, scriitori sau muzicieni, fără să ne intrebe nimeni de dosar, exista. Alè o găsise.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   staco

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de