Alt vultur

Exista un program de computer care iti permite sa ajungi cam in orice punct al planetei, sa numeri cele 14 bombardiere Tu-160 (cod NATO, Blackjack) de pe baza aeriana Engels din estul Rusiei, sa privesti melancolic platforma a treia din Turnul Eiffel sau pe cea de la etajul 101 din Empire State Building si chiar sa te plimbi de la Piata Victoriei pana la Televiziune. Am trecut prin aceste peisaje, dar recunosc ca m-am concentrat pe alte doua tinte, complexul spatial Kennedy, din Florida, si cel aflat acum in Kazahstan, la fel de celebru, Baikonur.

Exista un program de computer care iti permite sa ajungi cam in orice punct al planetei, sa numeri cele 14 bombardiere Tu-160 (cod NATO, Blackjack) de pe baza aeriana Engels din estul Rusiei, sa privesti melancolic platforma a treia din Turnul Eiffel sau pe cea de la etajul 101 din Empire State Building si chiar sa te plimbi de la Piata Victoriei pana la Televiziune. Am trecut prin aceste peisaje, dar recunosc ca m-am concentrat pe alte doua tinte, complexul spatial Kennedy, din Florida, si cel aflat acum in Kazahstan, la fel de celebru, Baikonur.

La 9 Mai a avut loc acolo, intre Aeroportul Tyuratam si vechile rampe de lansare, ultima parada militara. In curand, trupele locale se vor intoarce in Rusia, iar cercul cu diametrul de 100 de kilometri din inima stepei, plin de cladiri si silozuri abandonate, va continua sa fie frecventat de pastori, de regula evacuati doar in preajma lansarilor.

Am vazut Baikonurul doar la televizor, in ziua in care am comentat inceputul unei misiuni spatiale (Apollo-Soyuz, 1975) facand risipa de metafore si fara sa ma gandesc ca enormul complex ar putea fi vreodata in pericol. Au trecut cateva decenii, programele spatiale cu caracter militar ale Rusiei au fost mutate pe alte meleaguri, dar Baikonur ramane esential pentru misiuni comerciale si pentru supravietuirea statiei spatiale internationale ISS.

Localnicii detesta locul si sustin ca nu exista nici un om sanatos in jurul acestuia, convinsi ca lansarile declanseaza furtuni de nisip si alte catastrofe naturale. Demilitarizarea regiunii se lasa asteptata, ca si internationalizarea complexului. Incepe sa iasa la iveala pericolul terorist, organizatia fundamentalista islamica Hizb-al-Tahrir, la fel cu cecenii din Kazahstan (unii dintre ei urmasi ai celor deportati de Stalin in timpul celui de-al doilea razboi mondial) si-au exprimat in repetate randuri antipatia pentru Baikonur care a inceput sa atraga interesul organizatiilor de specialitate din Franta, Germania si SUA.

Greu, dar nu imposibil de inlocuit (unii experti vorbesc de dezvoltarea cosmodromului Plesetsk, situat cam prea la nord de Ecuator pentru a permite lansarea pe unele traiectorii foarte solicitate), Baikonurul va ramane poate un port spatial activ si prosper sau va deveni o simpla pata de culoare in imensa stepa care il inconjoara.

Cu sau fara acest clasic punct de plecare spre spatiu ne ramane o contradictie, cea dintre entuziasmul publicului si dificultatile reale, tehnice sau de alt fel. Oamenii au dovedit ca stiu sa cucereasca spatiul cosmic ajungand pe Luna acum aproape 40 de ani, dar cei nascuti dupa 1960 (sa spunem) nu au participat nemijlocit la acest epocal eveniment. De atunci am tot vazut navete spatiale pe orbita terestra, nave automate spre multe dintre planetele sistemului solar, programe realizate de echipe pline de talent, dar fara eroi individuali, asa cum ne oferea pe vremuri programul Apollo.

Tinta urmatoare? Evident, planeta Marte. Nave automate? Nu, e nevoie de un program nou, original, spectaculos, pe care ni-l propune un veteran de la NASA, James C. McLane III, un program intins pe cel mult zece ani, care sa ne reintoarca la vremurile de glorie ale cuceririi astrului noptii. Cu o exceptie, nu vor avea loc ceremoniile entuziaste la intoarcerea eroilor. De ce? Simplu, ei nu se vor mai intoarce pe planeta mama. Un singur calator cosmic va porni spre Marte, asteptat acolo de containere trimise cu mult inainte, pline cu provizii, material de constructie, echipament de comunicatii, acceptand sa ramana acolo tot restul vietii sale. Exista iubitori de risc, aceasta caracteristica pare sa fie inscrisa in codul nostru genetic, asa ca se vor gasi amatori pentru misiunea "Marte - fara bilet dus-intors".

Sau de ce sa nu trimitem un cuplu, cu sanse de a intra atat in istorie, cat si in legenda, care sa-si petreaca zborul spre Marte intr-o stare de incetinire metabolica, realizata fie cu ajutorul medicamentelor, fie prin autohipnoza, traindu-si mai apoi viata in pesteri, precum stramosii indepartati. Urmarit prin televiziune (atunci cand vor ei) si admirat fara incetare de intreaga populatie a Terrei, ipoteticul nostru cuplu ar putea crea o colonie.

Programul lui McLane se numeste "Spiritul vulturului singuratic", aluzie la Charles Lindbergh, care a traversat pentru prima oara Atlanticul in zbor, in 1927. In 1969, modulul care a atins suprafata Lunii purta numele de "Eagle", adica "vulturul", si apartinea probabil unei cu totul alte specii.