x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Alunecări

0
Autor: Tudor Octavian 11 Mai 2010 - 00:00
Soţii Ionescu au rămas fără slujbe în aceeaşi zi. Se aşteptau să devină şomeri, dar le-ar fi fost mai uşor dacă erau puşi pe liber în perioade diferite. Sau măcar unul într-o săptămână, iar celălalt o săptămână, două mai târziu. Necazurile trebuie să ţină şi ele o linie de normalitate. Le suporţi mai uşor dacă vin unele după altele, cu o anume logică. Atunci când se adună toate într-o singură zi, au ceva înfricoşător, supranatural. Au un dinadins care te poate înnebuni.

În ziua în care domnul Ionescu i-a telefonat soţiei la serviciu, ca să o anunţe c-a fost "reziliat", şi a aflat de la colega ei de birou că şi doamna Ionescu a primit preavizul, plecând val-vârtej şi uitându-şi poşeta cu actele şi cheile pe masă, a mai avut loc o nenorocire: maică-sa, bătrâna Claudia Ionescu a făcut infarct în timp ce se uita la televizor şi n-a mai putut fi resuscitată. Pentru fiul Ionescu, concentrarea atâtor veşti rele pe numai o jumătate de zi a fost mai mult decât putea mintea lui să îndure. Şi a clacat. În epocile de criză, situaţiile care devin din excepţie regulă suportă definiţii noi. Lui Vasile Ionescu a început să-i alunece judecata.

"Alunecările" astea se discutau public seara, când pensionarii din bloc se strângeau, de parcă urma să se dea bere ieftină, în jurul celor două bănci din "spaţiul lor" verde, şi duceau apoi vorba: a alunecat şi cutare de la scara C, dar şi cutare de la scara H. Nici nu mai pomeneau de rătăciri şi de căderi sufleteşti. Ştiau toţi cum e să aluneci. Te duci în jos şi nimeni nu-ţi spune unde o să te opreşti. Nu te prăbuşeşti, nu ţi se frânge deodată raţiunea. Aluneci! Vezi cum omul e de la o zi la alta mai confuz, mai nesigur pe ce zice. Îşi fereşte privirea. Vorbeşte cu tine parc-ar fi singur. Ce mai încolo, încoace - alunecă. Se duce. E plecat.

În familia Ionescu s-a petrecut tot ce era mai rău: au alunecat şi el şi ea. S-au sălbăticit amândoi peste noapte. Administratorul şi-a dat cel dintâi seama că putea fi un fenomen, că tot ce se întâmpla în casa Ioneştilor era doar începutul. Vecinii, care se aşteptau să fie şi ei anunţaţi că li se raţionalizase postul, îi ocoleau ca şi cum ar fi fost incurabili şi contaminau tot blocul. Ce rost are să-i dai "Bună ziua" unui om şi să-l întrebi "Ce mai faci?", dacă nu poţi să-l ajuţi. El ştie că tu ştii, tu ştii că el n-are ce să-ţi răspundă. Şi atunci, de ce să-l mai deranjezi cu politeţurile?

Soţii Ionescu au continuat un timp să alunece şi după ce şi-au găsit de lucru temporar. Nu numai că nu era vorba despre ceva de durată, dar era şi mult sub calificările lor. Nu câştigau mai puţin ca în slujbele din care fuseseră "reduşi", dar le lipsea ceea ce avuseseră şi nu preţuiseră destul: demnitatea unei profesii. Domnul Ionescu nu mai era "cercetătorul ştiinţific Ionescu" şi nici doamna Ionescu "şef de birou investiţii Ionescu". Deveniseră "ăia doi de la depozit".

Într-un fel şi-au revenit. N-au mai avut senzaţia că alunecă într-un hău şi că nimic nu-i mai ajută. Dar şi-au revenit ca şi cum ajunseseră la fundul hăului, unde nu erau singuri, ci dimpreună cu tot neamul de alunecaţi: profesori, artişti, ingineri, funcţionari. O lume bună, care nu mai spera la nimic. Iar când nu mai ai în ce spera parcă-i mai bine decât să trăieşti cu ideea că se întorc timpurile mai bune de odinioară. Nu mai aluneci, intri în faza de platou. Te târăşti.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de