x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Am crezut în….

6
Autor: Marian Nazat 30 Iul 2013 - 12:20
În copilărie credeam în basme, în tinereţea fără bătrâneţe şi-n viaţa fără de moarte. Credeam în tot ceea ce era  în jurul meu şi nu-mi imaginam că-n afara frumosului există şi urâtul, nici pomeneală !  De unde să bănuiesc că lucrurile văzute sunt doar aparenţele unor realităţi bine ascunse ? Creşteam într-o armonie pe care nimeni şi nimic n-ar fi fost în stare s-o ciumpăvească. Cam tot atunci am început să cred în oameni. Mi se păreau dulceaţa pământului şi nu-i suspectam de vreo răutate. Uşor, uşor, mi-am mutat nădejdile înspre ceruri, înspre Dumnezeu. Deşi Domnul aducea mai degrabă, în plăsmuirea inocentă, cu un pândar aspru, chemat să ne vegheze  în fiecare clipă. Orice am fi făcut, El ar fi aflat, nimic nu scăpa privirii Lui severe şi atotcuprinzătoare. Am crescut convins că greşelile sunt notate într-un catastif divin şi că niciodată nu poţi să scapi de pedeapsa Bunului Părinte. Era, oricum, un amestec de teamă şi mister, deloc iubire. Cum să-l iubeşti pe cel sortit să te ţină  în vârful biciului, cum ? În plus, nu înţelegeam de ce şi-a  lăsat singurul fiu să fie batjocorit şi ucis de nişte ticăloşi. Păi, ce tată e ăla care îşi abandonează odrasla la răscruce de destin ? Vasăzică, amestecul mai conţinea şi ceva hulă, cam agresivă, n-am să vă mint. Către adolescenţă m-am aşezat în prietenie, în frăţia de cruce. Mi-am crestat pielea şi mi-am amestecat picăturile de  sânge cu stropii fraţilor tocmai descoperiţi, jurându-ne loialitate şi camaraderie veşnică. Veşnicia aceea  n-a durat cine ştie cât. Păstrez în carne cicatricele toanei, semn al naivităţii  de odinioară. Pe nesimţite, m-am îndrăgostit şi, deodată, n-am mai vrut să cred în altceva. Dar iarăşi  m-am înşelat, sentimentele se schimbă  iute, sunt trecătoare şi vulnerabile. Şi nici sinceritatea nu e altcumva, apropiaţii te trădează  când ţi-e lumea mai dragă. Rănit şi neînţeles, m-am retras în Paradisul Cărţii. Prin revelaţie am descoperit cuvântul tipărit şi l-am devorat alandala, visând  că totul este posibil. Mi-am ţesut  o realitate paralelă, asemenea păianjenului, din care ieşeam arar, pentru a le arăta celorlalţi cât sunt de orbi. M-am întors la viaţa pământeană, sătul de solilocviile  caraghioase şi pline de mizantropie. Aşa am ajuns să cred în dreptate, în justiţia oamenilor. Culmea, întâmplarea făcuse să semăn întru câtva cu Judecătorul Suprem. Cântăream, cu excesele tinereţii, faptele semenilor şi decideam asupra libertăţii lor. O încercare  de a cărei grozăvie nu eram  însă conştient pe de-antregul, ca toţi de aceeaşi vârstă, altminteri. Mintea ţi se înfierbântă şi sfârşeşti prin  a-ţi închipui că eşti ales să repari imperfecţiunile lumii... Trufie de neiertat ! Habar n-aveam că un filozof al neantului1 scrisese demult că  “Cel care se luptă  cu monştrii  trebuie să se asigure că nu devine  el însuşi un monstru. Căci, atunci când  tu priveşti în străfundurile abisului, şi abisul priveşte în  străfundurile tale”. Până la glorie n-am zăbovit deloc, aşa că  m-am amăgit  cu duioasă repetiţie. Degeaba, totuşi, întrucât gloria e mincinoasă şi adună lângă tine roiuri de muşte, nu de albine matcă. După ce faima păleşte, te trezeşti  singur şi gol pe dinăuntru. Era să uit, am crezut  şi-n căsnicie,  dar  mi-am  dat seama apoi că sunt în eroare. Păi, de-ar fi să-i respecţi cu sfinţenie preceptele rigide, rişti să ai soarta  vieţaşilor. Înconjurat de pereţii igrasioşi  ai temniţei şi secătuit în ascunsurile interioare, cu aripile retezate. Or, omul e născut  să zboare, să zburde şi să sfideze prejudecăţile, nu să li se supună resemnat. Am  crezut şi-n  iubire, la maturitate, nepăsător la spusele  luminatului spaniol2, cum că “Sufletul unui îndrăgostit miroase a cameră de bolnav neaerisit, a atmosferă închisă, alimentată chiar de plămânii ce o vor şi respira”. Cu toate astea, n-am părăsit niciodată “camera” cu pricina,  am deschis numai fereastra şi am primenit aerul. Mereu te amăgeşti că poate aerul cel nou nu se va strica şi se va păstra  proaspăt de-a pururi. Cândva, am crezut în România, în patriotism. Nimeni nu m-ar fi convins că nu suntem buricul Universului, Raiul însuşi. Viteji, harnici, curajoşi, talentaţi, cumsecade, primitori, toate  harurile fuseseră deşertate aici. M-am lecuit definitiv,  febra s-a potolit,  şi azi am  încă un  gust de cocleală în  gură. Ţara mea nu mai era regina ţărilor, ci o slujnică  în casa altora, umilită şi înjosită... Deunăzi, urând din adâncul  rărunchilor sovietele de la Răsărit, am privit cu speranţă dincolo de Ocean. America  s-a ivit ca un paradis  al rânduielilor sociale şi politice, visul de aur al omenirii. Pe dracu', mai târziu am realizat că în spatele sclipiciului propagandistic se lăfăie perfidia şi inechitatea. Căzusem  din nou  pradă aparenţelor, sedus de lucirea vitrinei, o altă socoteală greşită. Închei cu un soi de disperare calculată şi rece, împrumutată din zbaterea existenţială a mandarinului surghiunit la Periş3: “Aş vrea să  cred în Dumnezeu şi Isus Christos, dar nu pot. Aş putea fi ateu, dar nu vreau, fiindcă  este prea  ieftin, este o atitudine metafizică demnă pentru guşaţi. Nu pot crede  în mitologia complicată a Bibliei, atent  citită, iarăşi şi iarăşi”.
Nefiind nici ateu, nici credincios, ori “guşat”, sunt  condamnat aşadar  să  cred doar în zilele rămase şi în adevărul că, de acum încolo, “aproape toată lumea este mai tânără  decât mine”4, vorba unui columbian de geniu.

1Friederich Nietzche
2José Ortega Y Gasset
3Petre Pandrea
4 Gabriel Garcia Marquez


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de