x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Am cucerit o înfrângere

0
Autor: Adrian Păunescu 09 Feb 2009 - 00:00

PAMFLETE CORDIALE



De nu se ştie când, cu excepţia unor perioade când am risipit, noi între noi, bogăţiile noastre, noi, românii, facem devastatoare eforturi de-a pierde tot. Am dat cu justificată mândrie patriotică, în lungi perioade istorice, biruri la turci. Ne şi câştigam domnitorii prin licitaţie a familiilor boiereşti la Istanbul. Am dat numeroase averi, ale solului şi subsolului, nemţilor, parcă pentru a le cuceri simpatia, ca ei să ne sprijine să pierdem Ardealul, dacă sprijin se poate numi cacealmaua ribbentroppiană.

Am plătit colosale datorii de război Uniunii Sovietice, care s-a victimizat peste măsură în raporturile cu o Românie ce nu i-a cerut daune pentru teroarea stalinistă exercitată nemilos asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Au venit şi nişte ani de pace, demnitate, independenţă şi de mai mult sau mai puţin corectă gestionare a resurselor. Oricum, chiar dacă banii ţării nu se duceau, cei mai mulţi în direcţia sănătoasă, ce risipeam risipeam noi, nu ne confiscau alţii valorile.

În ultimele decenii ne-am pricopsit. Cu supranaturale eforturi naţionale, am re­u­şit în aceşti ani să dăm tot ce e al nostru al­tora. Dogma zgribulită, a pri­va­ti­zării cu orice preţ, a atins cote ameţitoare. Nu se ştie dacă ne-au mai rămas unghiile, că res­tul organismului e dus. Am făcut ca­do­uri, pe care dacă le-am fi transformat în va­lori active, pentru acest popor, puteam trăi două-trei decenii în linişte şi bunăstare.

Fabricile, uzinele, institutele de cercetări, petrolul, gazele, electricitatea, lemnul, sarea, flota, apele, aburii, gheaţa, ziarele, telefoanele, aerul, crivăţul, viscolul şi alizeul, aluminiul, fierul, viile, băncile fuseseră ale noastre, şi nu mai sunt ale noastre. Cine avea îndoieli, întrebări, contestaţii cu privire la jaful ce s-a instaurat în România, prin toate privatizările bolnave, defectuoase, păguboase ale acestor ani era declarat – prin ziare şi televiziuni cumpărate de profitorii privatizărilor – comunist, reacţionar, antireformist. Actul jafului purta şi mai poartă un pseudo­nim: reforma. De această reformă se va resimţi suflarea românească până-n strănepoţi. Mai ales că efectele acestei reforme continuă să apară.

O recentă victorie istorică a României la Haga, în chestiunea Platoului Continental al Mării Negre, este pe cale de a deveni o înfrângere amară, din moment ce ne e dat să aflăm, iată, că marea noastră cucerire, logică şi cinstită, este deja vândută de di­verşii ciocli nomenclaturişti ai Ro­mâ­ni­ei. Aflăm, cu această ocazie, că mai tot ce se vede şi nu se vede, mai tot ce se aude şi nu se aude, fundul mării, nu numai fundul curvelor, înaltul văzduhului, nu nu­mai înaltul munţilor, tot şi toate s-au vândut. Âştia ne-au înstrăinat fântânile şi izvoarele lor, cimitirele şi crucile lor, caii din gospodării şi caii de mare, umerii şi braţele, până-n unghii. Şmecheriile de până mai ieri, cu terenurile şi bordurile, cu nepoţii şi amantele, cu licenţele şi redevenţele, pălesc în faţa acestei zguduitoare poveşti, a vânzării către firme care nu există, a gazelor şi petrolului din adâncurile Mării Negre, ce se întorsese, după atât timp şi după atâtea eforturi, cu faţa către noi.

Pentru un meci de fotbal sau de handbal, câştigat la o competiţie internaţională, tristul popor român putea ieşi în stradă, să-şi răzbune absenţa repetată a bucuriei. Pentru victoria, în meciul cu Ucraina, pe terenul de la Haga se putea petrece o unificatoare sărbătoare populară. Dar nu a fost posibil. Şocanta veste că victoria recentă fu­sese amanetată înainte de a fi declarată şi, în fapt, vândută hoţeşte ne-a aruncat în preistorie. Urma să preluăm din mâinile lacome ale unui vecin ireductibil o bogăţie, despre care, brusc, am aflat că, din păcate, este în mare măsură epuizată. Cuceream o înfrângere.

Mizerabila politică de înstrăinare a tuturor avuţiilor ţării a depăşit, o dată cu această fărădelege, toată bibliografia în materie, exercitându-se asupra unui bun în litigiu. De la cumpărătorii de drepturi litigioase, dintr-un oraş sau altul, până la vânzătorii ascunşi de drepturi litigioase, din conducerea administrativă a ţării, a fost ctitorit un drum al pierzaniei nemărginite. Aşa ceva ar fi ajuns, în vremuri normale, în ţări normale, de-a dreptul în faţa Curţii Marţiale.

Ăştia care au vândut până şi fundul Mării Negre, care urma să ne revină sau nu, sunt în stare de orice.
Fii atent când mergi până-n baie, concetăţene, că s-ar putea când te întorci în patul tău să-l găseşti vândut. Iar când pleci de acasă nu uita să-ţi iei într-un băgăjel nişte lenjerie, că, dacă prinzi un blocaj în trafic, n-ar fi exclus să-ţi găseşti casa goală. Dacă o vei mai avea. Vechea vorbă de duh, "ei ne iau nouă grâul, noi le dăm lor porumbul", s-a înnoit şi s-a radicalizat. "Noi le dăm lor tot, ei ne iau nouă tot". Âştia sunt în stare să fure fătul din mamă şi să o declare pe lehuză criminal antireformist de război.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de