Am fost nişte proşti

Vorba românească spune că gospodarul îşi face iarna car şi vara sanie. Ce ne-am făcut în vara dintre criza noastră economică (aia încheiată prin ’99) şi cea de acum?

Păi, hai, să notăm: maşini străine, maşini străine mai mari, maşini străine de teren, maşini străine decapotabile, maşini străine noi (că primele aveau deja trei ani), maşini străine pentru fiecare membru al familiei şi, în fine, maşini străine care să umilească maşinile străine ale vecinilor.

Am fost nişte proşti. După câteva zeci de miliarde de dolari aruncate în câţiva ani în curtea noastră, situaţia se prezintă cam aşa: avem maşini. Toţi, inclusiv bunica. Unii avem şi service-uri de maşini, alţii dealership-uri. Cei mai avansaţi şi progresişti au firme de tuning. Imaginaţia naţională ne-a pregătit perfect pentru competiţia mondială, cu o singură condiţie: competiţia asta să se desfăşoare pe şosea. Să vină băiatul ăla cu Veyronul, că-i spargem pe nemţi!

Criza ne prinde deci motorizaţi. Coada la supa săracului va fi de fapt drive-in. Şomerii simpli fără casă vor dormi pe bancheta din spate, pentru că în faţă vor sta directorii lor, cu rândul. Acolo unde alţii plâng, noi vom claxona a jale. Acolo unde alţii vor trăi din ce-au pus deoparte, noi vom accelera până se termină ultima picătură din rezervor. După noi potopul! Iar dacă nu plouă, după noi coloana de maşini, din care, chiar şi în drumul spre nicăieri, tot se mai găseşte câte un mitocan s-o ia înainte, pe contrasens.

De fapt, am avut şansa salvării. Banii care au intrat în România se puteau regăsi astăzi în afaceri mici şi flexibile: afaceri care produc chestii, nu consumă plinuri de benzină. Orgoliul nostru naţional, spart în mici (vorba vine!) orgolii individuale, a ales însă altceva: lucruri cu care să te lauzi acum, nu cu care să produci şi mâine. Şi nu e vorba doar de maşinile şmecherului de mic litraj, ci şi de investiţiile mogulilor: terenuri (care, iată!, sunt din nou acoperite cu iarbă, nu dolari), case supraevaluate, magazine de tot felul în care se înghesuie marfa produsă de alţii. Am avut şansa să cumpărăm strunguri şi-am luat struguri la zece dolari kilul din Africa de Sud. Am avut şansa să facem făbricuţe şi-am ridicat apartamente pe malul mării, în care ţânţarii nu pot să plătească camera în care stau nici măcar la un discount de 99%. Am avut şansa să fim deştepţi şi să punem bani deoparte. Şi-acum suntem plini de datorii. Cu excepţia lui Mugur Isărescu, care are vreo 20 şi ceva de miliarde, cu care ne vom mai preface şase luni că avem o economie.

Am fost proşti. Da’ ştii, proşti rău: limuzinele de pe străzi spun astăzi povestea noastră. Fiecare e o gaură neagră în care ne-am aruncat viitorul. Fiecare putea fi un cont în bancă. Mă uit la ele şi văd şerpi uriaşi. În burta lor suntem noi, care ne dizolvăm încet-încet în sucul gastric full-option.