x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

America nu cere şpagă

0
Autor: Razvan Belciuganu 17 Iun 2009 - 00:00

Radu Berceanu, ministrul Transporturilor, a descris de curând pe şleau şi în stilul său caracteristic starea de agregare, invizibilă, a Autostrăzii Transilvania.



Dezvăluirile ministrului, apărute în context electoral, fac legătura directă dintre atribuirea contractului corporaţiei americane Bechtel şi admiterea României în Alianţa Nord-Atlantică. Comportamentul politic de nivel înalt al guvernanţilor noştri se traduce, pornind de la spusele lui Radu Berceanu, într-o mită, cam ca în stilul în care, orice român care are nevoie de-un funcţionar de stat porneşte aprioric de la premisa de a-i oferi acestuia imboldul pentru a-şi face meseria.

Parcă şi vezi Guvernul din acei ani de zbatere naţională adunat în şedinţă ca să găsească, avocăţeşte, soluţia câştigătoare pentru ca România să devină membră a NATO. Cea mai la îndemână raportare a fost probabil aceea de fin care merge la un naş mofturos, care nu acceptă cocoşul sau gânsacul primit în dar, ci vrea precis un curcan.

Dar problema este şi mai complicată, fiindcă în momentul în care s-a dat startul la ceva de primit, cu siguranţă au mai apărut şi alţi doritori de a ne fi naşi. Ce puteau să facă Adrian Năstase şi echipa sa decât să dea şi naşilor acelora mai mici câte-o găină, un cozonac, o bucată de şorici, un ou etc. 

În numele interesului naţional şi mai ales când patria o cere, Sidexul privatizat nu mai este acea gaură neagră a economiei româneşti, Petromul merită să sugă resursele din solul ţării pentru alţii, litoralul românesc să fie apărat de venerabilele fregate britanice, iar în aerul de deasupra României este rentabil să fie pulverizate rachetele expirate olandeze.

Ajutorul, desigur că dezinteresat al negustorilor de toate naţiile membre până atunci în NATO, precum şi promisiunile de culise că politicienii care au grăbit semnarea contractelor vor avea parte de sprijin în confruntările electorale s-au cerut răsplătite. Iar pentru că într-un asemenea demers precum primirea ţării în marea familie euro-atlantică a fost vorba de un consens naţional, şi guvernele următoare au continuat munca începută în calitate de fini.

Cât de aprofundată este poziţia geostrategică a României la Washington se vede din calitatea ambasadorilor trimişi de SUA la Bucureşti. Perspectivele economice sunt bine cântărite şi un om de afaceri precum Nicholas Taubman, ajuns pe post de ambasador, a putut să impulsioneze semnarea actelor adiţionale cu Bechtel pentru Autostrada Transilvania, deocamdată măsurabilă cu şublerul.

La Washington se ştie că românii i-au aşteptat 50 de ani pe americani cu încredere şi speranţă, iar entuziasmul popular nu scade cu una, cu două după atâtea decenii. Chiar dacă a murit Teo Peter, iar urmăritul internaţional pentru jefuirea CFR Mihai Necolaiciuc a găsit viză şi apoi adăpost în America şi îşi vede liniştit de afaceri.

Aşa că avocatul Mark Gitenstein, nominalizat ca ambasador la Bucureşti de noul preşedinte Barack Obama, poate să medieze o şi mai strânsă relaţie româno-americană. Văzând nominalizarea respectivă, este întărită convingerea că nici preşedintele Barack Obama nu este un visător, ci un om practic.

Deducem că în America, modelul românesc de gestionare a interesului naţional "Naş - fin" este privit cu multă curiozitate şi pe diplomaţii de la Washington, dublaţi de oameni de afaceri şi foşti membri ai staff-urilor de campanie electorală ale câştigătorilor, îi ajută să teoretizeze mai bine, în dolari, mecanismele socio-economice din această parte a lumii.

După America se iau apoi ceilalţi, naşii mai mici.
America nu cere şpagă, America face lobby.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   america

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de