x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Amor de dor amar – nuvelă

0
Autor: Mihaela Rădulescu 11 Oct 2009 - 00:00

Nu mă pot uita la alţi bărbaţi care bâzâie în jurul meu. Înseamnă că-s îndrăgostită. Da' rău! Altfel nu înţeleg cum de nu-mi ridică nici o sprânceană domnul de la masa din stânga, care mă priveşte de câte ori nevastă-sa întoarce capul. Şi n-arată rau deloc, nici el, nici ea.

Mănânc singură, trăiesc singură, fac cumpărături singură şi întorc capul de câte ori văd mame cu copii. Aş vrea şi eu unul, dar nu mă simt încă în stare să fiu mamă. Da, eu recunosc şi cred că-s mai lucidă decât multe prietene de-ale mele care au făcut copii din greşeală şi acu-i lasă acasă cu bone. Puteam să fac un copil cu Dragoş, îşi dorea foarte mult şi cred că de-aia a şi plecat într-o zi, cu o prietenă de-a mea, care a rămas gravidă înainte să afle cu cât zahăr bea Dragoş cafeaua!...

N-am avut chef de cohorta de prietene astă-seară. Mi-e atât de dor de Mihai, că nu pot să le mai ascult nici pe Andra, nici pe Gina şi nici pe Doina când îmi povestesc cât sunt de fericite sau ce amanţi şi-au mai găsit. Nu pot să gânguresc cu ele cu aşa un nod în gât. Nu l-am văzut de trei săptămâni, nu ştiu dacă vine săptămâna viitoare, că încă nu-i aprobase şeful să se întoarcă, nu mă pot duce la el că n-am bani de atâtea avioane, nu mai ştiu cu ce să-mi umplu timpul când nu muncesc ca o nebună....

Seara, în pat, doare cel mai tare. Nu pot să văd nici un film, plâng la prima privire care seamănă a dragoste între protagonişti. Nu mai ascult nici muzică, pentru că i-Pod-ul e înţesat de melodii pe care le-am ales împreună, le-am ascultat prin maşini şi avioane sau ne-am iubit pe ele... Îmi aleg numai cărţi despre cum să fii cel mai bun la... orice, tot de teama de a nu da peste cuvinte care mi-ar înroşi ochii de plâns.

Desenez aproape zilnic, ceea ce n-am mai făcut de mult. Până şi cel mai prost psihanalist şi-ar da seama că-s disperată de dor şi că am o viaţă sexuală praf ? desenez numai nuduri, numai îmbrăţisări sau gesturi erotice. Culmea e că desenez bine, dar nu-mi vine să arat nimănui. Mihai e topit după desenele mele, le-a pozat şi le are în telefon pe toate şi le arată new-yorkezilor lui cu mare mândrie. Ba chiar a trebuit să-i trimit câteva pentru colegii lui, cărora li s-au părut "marvelous".

Ies rar să mănânc seara în oraş, căci mi se pare că-s un spectacol trist sau că trezesc în unii pofte vulgare de agăţat. De-aia mă îmbrac foarte serios şi nimic de pe mine nu strigă a disponibilitate. Mă fardez foarte discret, şi ca să nu mă uit pe pereţi, îmi iau o carte sau o revistă şi fac ce mi-a zis mama să nu - mănânc şi citesc. Dacă aş mânca numai din frigider, cred că m-ar apuca depresiile şi m-aş îngrăşa oribil.

Termin peştele şi cer nota. Nu, nu vreau un taxi, deşi sunt pe tocuri, vreau să merg pe jos până acasă. Vreau să obosesc, să mă strângă pantofii, să mă enerveze neamurile proaste care o să mă întrebe dacă-s "singurică". Vreau să simt orice altceva în afară de dorul ăsta dement. Şi în afară de panică.

Am un bărbat ? sau cel puţin aşa arăta telefonul meu plin de mesaje şi poze de la el ? care mi-a dispărut exact când... pluteam. Ca la salturile cu paraşuta, căzusem nişte sute de metri în gol, ameţisem de atâta îndrăgosteală şi, în sfârşit, am deschis amândoi paraşutele şi pluteam. Savuram viaţa împreună, n-o trăiam, atât era de bine tot. A fost trimis la o specializare în America şase luni şi ne chinuim groaznic. Ne vedem cam o dată pe lună, între două avioane, pe care le putem lua dacă am strâns amândoi bani pentru asta. Am început să am datorii, ceea ce mă ucide psihic, dar e singura şansă să fac fatză situaţiei din care mai am de trăit două luni. 

 

În prima lună era să-mi pierd slujba, nu mă puteam concentra la nimic, făceam repetiţii la care eram absentă, uitam textele şi mă simţeam ridicolă şi părăsită şi de bruma de talent pe care o aveam. Mi-era frică de spectacole, dar m-am mobilizat şi n-am distrus nici o reprezentaţie.

Din a doua lună am început să mă antrenez pentru lupta asta, mi-am făcut programul şi mai încărcat, m-am înscris ca voluntar la două organizaţii ecologice, mi-am făcut curăţenie de parcă trebuia să închiriez garsoniera, am zugrăvit deşi nu era cazul, dar am trecut mai uşor de punctul mort, în care era să mă pierd într-o depresie idioată. Fiecare întoarcere a lui acasă m-a convins şi mai adânc că-l iubesc pe omul ăsta de tot şi că ne potrivim cum rar se întâmplă.

Doina, draga de ea, a încercat chiar să mă combine cu un amic, crezând că aşa o să-mi fie mai bine ? era singura fiinţă căreia mă plângeam când mi-era greu, când mă enervau treburile casnice bărbăteşti la care nu m-am priceput niciodată ? am stat treio zile fără lumină în casă, pentru că habar n-aveam să schimb siguranţele. Am trăit fără agenda din telefonul mobil, pentru că-s total nepricepută la transferat date dintr-un telefon într-altul.

Am mers cu autobuzul, pentru că nu-mi mai pornea scuterul de-o săptămână. Şi n-am fost o fiinţă alintată, dar Mihai preluase toate treburile astea ca un bărbat de casă, ca un bărbat adevărat şi-mi lipsea şi în privinţa asta....

Am plecat încet, privind lumea care trecea pe lângă mine. Fac asta de când eram studentă, era exerciţiul meu preferat să ghicesc ce viaţă au, unde merg, la ce se gândesc..., ba chiar în studenţie eram şi mai îndrăzneaţă - priveam în ochi bărbaţi sau femei care-mi plăceau şi-mi compuneam pe loc o superfantezie sexuală cu el sau ea. Să nu-mi spună careva că între creiere nu există comunicare - în câteva situaţii s-a întâmplat să nu mai scap de bărbatul cu pricina, deşi nu făcusem nimic decâ să-l privesc în ochi.

Cât despre femei, ele au reacţii ciudate - unele mi-au vorbit urât, ca unei nebune agasante, altele s-au uitat la mine la fel de insistent, dar gândind cu totul altceva... Îmi place joaca de-a creierele oamenilor şi, mai ales, intrarea în mintea lor fără ca ei să ştie.... În fine, cei mai mulţi oameni merg cu ochii-n pământ sau uitându-se departe, aşa încât e uşor să-i priveşti fără să-i agasezi. Depistez o femeie nefericită, care merge cocoşată şi grăbită, cu sacoşe grele şi cu haine ponosite. Nu vreau să am viaţa ei, mă doare să văd femei încă frumoase şi tinere, îmbătrânite de griji şi nenoroc...

Trece o pitzipoancă, are mersul legănat şi fusta scurtă, de care tot trage în jos, inutil, are cizme albe, poşeta albă şi bluza pe care scrie "Juicy". Şi de ea mi-e milă, e recuperabilă, dar cine s-ar încumeta?... Depistez un curvar care-şi strânge iubita în braţe şi mă măsoară cu zâmbetul acela de manelist. Nu cred că sunt genul lui, căci ochii îi pleacă rapid de pe mine pe pitzipoanca cu cizme albe. Ce n-aş da să fiu acum la New York şi să simt că lumea conţine şi oameni civilizaţi, politicoşi, zâmbitori şi preocupaţi de spectacole, expoziţii, cărţi bune, conversaţii inteligente ...

Citeşte mai multe despre:   editorial,   Mihaela Radulescu,   de pus pe gând

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de