Amorul la pigmeii cei mai rafinati

Se vand bine cartile semnate de femei foarte emancipate, care nu mai ascund nimic din tainele feminitatii, in general, si din ale feminitatii lor particulare, in particular.

Se vand bine cartile semnate de femei foarte emancipate, care nu mai ascund nimic din tainele feminitatii, in general, si din ale feminitatii lor particulare, in particular.

Ceva ma face sa cred ca aceste carti sunt scrise de fapt de barbati, care speculeaza perversitatea in absolut a barbatilor. Ca sunt niste proiectii ale unui tip de curiozitate in veci nesatula. Dar asta e o alta treaba. Una dintre aceste amazoane indelung neglijate de masculii obositi ai lumii ei livreaza pietei istoria unei iubiri totale, fatale si prenatale, pentru un african primitiv dintr-un trib razboinic, traind izolat intr-un codru al tuturor posibilitatilor. N-am citit cartea si nici n-o voi citi, deoarece, oricat de artistic ar fi scrisa, am intotdeauna ceva mai bun de facut decat sa-mi pierd vremea cu o carte doar bine scrisa. De cand literatura nu mai e creatie, ci o afacere, cartile prost scrise sunt rare. La urma urmei, nici revistele porno nu-s scrise rau.

O carte care nu-ti da nici un motiv s-o citesti iti starneste in schimb, dintr-un necunoscut al firii, cateva motive de a te intreba ce contine. De multe ori e mai profitabil sa-ti imaginezi ce-ai putea gasi intr-o naratiune plina de intamplari erotice decat sa lupti cu pagina tiparita.

Un razboinic primitiv e, pentru o englezoaica foarte statuta, o experienta de viata excitanta. Padurile Africii sunt doldora de provocari sexuale rafinate, astfel ca o carte si mai socanta decat aceea a amorului cu un pigmeu ar fi relatarea artistica a amorului cu un cimpanzeu. Ce m-a retinut la volumul in cauza, in afara de titlu, a fost fotografia autoarei. Imaginea unei englezoaice tipice pentru categoria femeilor care fac mare impresie la razboinicii pigmei, in nu conteza care context: in tufis sau la tigae. Unele scriitoare sunt atat de nereusite ca femei, incat a zice despre ele doar ca ar fi mai reusite ca barbati aduce a imputare. Sunt convins ca, pentru razboinicul salbatic, femeia alba a reprezentat, in aceeasi masura, o delicatesa, pe cat i s-a parut si el ei. Am incercat sa-mi inchipui nu atat debutul idilei dintre un barbatus vanos de un metru si douazeci de centimetri, nepervertit inca de intalnirea cu sapunul si pasta de dinti, si alba osoasa de un metru optzeci si cinci, cat si implinirea ei cu sapte, opt copii metisi, tot timpul flamanzi si stigmatizati de trib.

La casatoriile excentrice, sfarsitul e intotdeauna mai interesant ca inceputul. Dat fiind ca volumul e pe tarabe, trag concluzia ca cei doi s-au despartit in conditii amiabile. Pacat insa ca pigmeul nu stie carte. Cred ca punctul sau de vedere, in romanul de dragoste cu englezoaica, ar fi chiar mai interesant. Sau, cum ar spune un vechi proverb pigmeu, creat candva la ospetele cu misionari fragezi rataciti de grup, cine a gustat odata din femeia alba nu-si iarta in veci ce-a pierdut dandu-i drumul.