Amprentarea pe euroi

În plin proces de Amprentare, norvegienii îi descoperă cu uimire şi cu încîntare pe romi. Sentiment reciproc, întrucît şi romii îi descoperă la fel pe norvegieni. Întrucît s-a căzut la pace cu italienii, Amprentarea avînd loc doar în moneda europeană, spaimele UE au dispărut.

Pe cînd romii din Roma stăteau fericiţi la rînd la Amprentare, întrucît se zvonise că e pe euroi, zece euro de deget, italienii au început

s-o scalde. Pe juma din sumă, macaronarii au propus doar să-i numere şi să mai stea de vorbă cu ei. Să afle din gura lor dacă dădeau tîrcoale Capitoliului din interese turistice sau din simţăminte naţionale, nomazii noştri aflînd că şi ei tot de la Rîm se trag. Aşadar, trimişii lui Berlusconi i-au întrebat de neamuri, de obiceiuri, ce jocuri le plac, cu cine ţin, cu Mutu sau Chivu, ce nume ar vrea să poarte viitorii lor puradei, cei născuţi pe malurile Tibrului în ultimele 24 de ore, dacă i-ar deranja să li se spună Silvio sau Berlusconi, sau Maroni, sau Macaroni, sau Cioroianu, sau Băse, sau Troacă sau, de ce nu, Amprentarea… Romii au trecut prin multe. După război, cînd pe toate buzele era numele lui Stalin, ţiganii (nu se inventaseră romii) i-au botezat p-ăia mici cu numele lui. Chestie nasoală, fiindcă toată ziua auzeai pe stradă fir-ai al dracu’, Staline, povestea înregistrîndu-se ca primul gest de disidenţă anticomunistă.

Pe cînd trimişii noştri cădeau la pace cu berlusconii (funcţionarii care le muiau degetele în tuş), în ţară se făceau liste ca la donarea de sînge. Cu zece euro de deget şi cu patru amprentări pe lună, pensionarii din Balta Albă se scoteau mai bine la întreţinere decît cu măririle lui Tăriceanu. În momentul în care trimişii noştri la Roma au transmis ştirea că berlusconii au dat semne că s-ar tîrgui la bani, de dincoace, de pe Dîmboviţa, s-a auzit un vuiet pînă la AS Roma: Bă, frate, frate, da’ amprentarea-i pe bani. Solidaritatea noastră a muiat guvernul Cizmei. S-a ajuns la chestii tari, dacă nu daţi euroii, vi-i trimitem pe Elodia, Magda, Tolea şi pe toţi evadaţii în direct şi la toate orele de vîrf. Aici i-am învins.

În vremea asta, în Norvegia, norvegienii salutau primul pîlc de neamprentaţi. Osloienii (populaţia din Oslo) erau surprinşi, dar încîntaţi pînă-n fiordul cu acelaşi nume. Sare, pîine, ştergare, cu ce iese norvegianul la bucurie. Primirea neamprentaţilor de băştinaşi amintea de descoperirea Americii. Cu experienţa italiană sub poale, condiţia romilor a fost clară de la început, ca să nu existe vorbe prin UE: zece lei deştu’, o sută toată mîna. Fără ceas. Din primele comunicate oficiale reiese că la ora invaziei guvernul norvegian s-a blătuit printre insule de unde imploră guvernul Tăriceanu să nu-şi trimită şi pensionarii. Pentru astfel de schimbări bruşte, norvegienii

n-aveau legi. Mai mult simţeau decît pricepeau. În negocieri dacă eşti slab, te-ai ars. Ai noştri au venit cu argumentul din preistoria căpşunarilor, cînd i-au ocupat pe spanioli: vreţi să mîncaţi căpşuni, venim. Bă, vreţi amprente, mînca-v-aş, ieşiţi cu banu’. Idee, la o adică, supercorectă. Pe norvegieni dacă-i laşi din mînă, se tîrguiesc mai rău ca macaronarii. La Bucureşti, procesul în vederea Amprentării decurgea normal. Listele ajunseseră la pensionarii din sectorul lui Onţanu.