x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Amprentele din creierul emoţional

0
Autor: Maria Timuc 01 Mar 2011 - 20:24

Cercetători în domeniul psihiatriei au concluzionat că evenimentele foarte dureroase ale vieţii lasă urme sau amprente emoţionale adânci în creierul nostru. Când învăţăm să ne fie frică de ceva, reacţiile de frică nu sunt procesate în neocortex, ci se formează direct în creierul emo­ţi­o­nal şi rămân acolo. Oamenii de şti­in­ţă au observat pe imagini scanner că reacţiile cerebrale la „as­cul­ta­rea” relatării despre evenimentul traumatizant din trecut arătau că creierul retrăia trauma, ca şi cum se petrecea acum.

Subiecţii erau conştienţi că aceea era doar o înre­gis­­trare a poveştii lor, dar creierul emoţional nu răspundea la cunoaş­te­rea raţio­na­lă. Amprentele evenimentelor dureroase ale vieţii pot ră­mâne uneori pentru totdeauna în cre­ier, pot fi vindecate cu mare difi­cul­­tate alteori şi, mai ales, este bine de reţinut că stimuli mărunţi, precum simplul fapt de a asculta chiar şi o poveste asemănătoare, retrezesc emo­ţia dureroasă înregistrată în creier.

Aceste cercetări ne pot ajuta, fie şi aflând numai despre existenţa lor, dar şi atunci când avem, deja, tra­u­me majore înregistrate în creierul emo­ţional. Aş spune că cea mai bu­nă funcţie a lor este aceea preventi­vă; a preveni evenimentul dureros în relaţiile noastre de zi cu zi şi, în mod special, în relaţiile cu copiii. Pentru că primele percepţii despre lu­me şi viaţă vin din copilăria noastră şi se creează acolo, pentru că ma­­joritatea oamenilor au suferinţe in­credibile, a căror rădăcină şade aprig închisă în copilărie şi pentru că ştim cum reverberează amintiri­le dureroase până la adânci bătrâ­neţi, probabil că trebuie să creştem copii mai fericiţi.

Nu-i suficient să ne ameliorăm durerile emoţionale proprii, nu-i îndeajuns să  înţelegem că aceste emoţii sunt amintiri ale experienţelor dure­roa­se, dar avem ne­vo­ie să înţelegem că ele ne ghidează reacţiile la anumite evenimente de viaţă şi astăzi. Frica, de exemplu, este o emoţie pe care o putem trăi în copilărie într-un mo­ment în care ne este ameninţată via­ţa, dar cre­ie­rul emoţional poate reac­tiva emo­ţia peste 20 de ani, deo­po­trivă în faţa unui cutremur, a unei inun­daţii sau a unei situaţii în care cineva ne loveşte fizic sau psihic. Aceeaşi reacţie de frică poate apărea în avion, într-un lift sau în orice altă împrejurare care evocă chiar mă­run­te asemănări cu trauma iniţială.

Nu vreau să insist acum asupra emoţiilor dureroare, cât m-aş opri asupra necesităţii de a ne responsa­biliza şi a genera mai puţină durere emoţională în jurul nostru (aş vrea să precizez că perspectiva din care scriu întotdeauna, ca şi acum, pri­veş­te fiinţa umană, sufletul şi min­tea, nu sistemele politice sau sociale, care pot avea adesea reguli de existenţă şi expresii cu totul diferite). Fi­inţa umană, indiferent că-i vorba despre un rege, un preşedinte, un gu­noier, o florăreasă, un pilot sau un sa­vant, poartă în sine înregistrarea ex­perienţelor de viaţă prin care a tre­cut în copilărie şi pe care le-a în­tă­­rit, apoi, prin diferite experienţe ase­­mănătoare, în principiu până pe la vârsta de 30 de ani.

Aceasta este – cred eu – perioada de înregistrare a experienţelor şi felul în care trăim în această perioadă contează enorm. Felul în care gândim şi ale­gem să depăşim momentele dificile ale vieţii, felul în care îi ajutăm sau nu şi pe alţii devine emoţie sub­con­şti­entă, care ne va crea apoi reacţii auto­mate, comportamente şi atitudini la ceea ce trăim azi. Cu alte cu­vin­te, ceea ce trăim în trecut va rea­pă­rea automat în relaţia cu di­fe­riţi stim­uli din prezent şi ne va determina într-un mod copleşitor. De ace­ea, intervenţia vindecătoare şi si­gu­ră are loc în perioada în care noi înregistrăm experienţele vieţii, adică în copilărie, în adolescenţă şi-n pri­ma parte a tinereţii.

Să fim mai atenţi cu emoţiile copiilor, mai atenţi cu cei tineri, mai înţelegători şi mai înţelepţi în momentele de con­flict, mai sensibili la suferinţa al­tora şi mai conştienţi de faptul că toc­mai suferinţa emoţională du­re­roa­să poate fi cauza celor mai urâte ma­nifestări umane. Cele mai gro­za­ve acte de violenţă, cele mai triste întâmplări de viaţă şi reacţii umane dezastruoase au la rădăcini emoţii traumatizante din trecut, care se retrezesc şi solicită comportamente de apărare, transformate în violenţă. Mai multă iubire, mai multă bu­nă­ta­te, mai multă înţelepciune şi mai multă sensibilitate la durere vor în­semna în viitor mai puţină agresivi­ta­te, mai puţină durere în creierul emo­ţional şi mai multă încredere în existenţă.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de