Anomalii în economia internaţională (I)

Există situaţii în economia globală, ca­re infirmă precepte ale manualelor des folosite în universităţi. Spre exemplu, economii puternice importa ma­siv capital acumulând datorii externe mari. În loc capitalul să curgă, de un­de este abundent, spre economii mai puţin afluente asistăm la un circuit invers. SUA sunt caz notoriu în aceas­tă privinţă. Că economii emer­gen­te acumulează rezerve valutare ca tampon faţă de şocuri adverse este admisibil, dar situaţia este curioasă întrucât ea exprimă şi cheltuieli excesive în economii avansate – unele dintre ele fiind suprasolicitate econo­mic şi militar.

O altă „anomalie” pri­veş­te nivelul datoriilor publice nete, care pentru lumea dezvoltată este estimat a fi ajuns la între 70%-80% din PIB (de la sub 50% în 2007); este un nivel considerabil superior celui din numeroase economii emergente. Unii ar spune ca nu este surprinzător ţinând cont de toleranţa diferită a pieţelor financiare faţă de îndatorarea statelor. Pe de altă parte, criza actuală a mărit copios datorii publice în Vestul industrializat şi aceasta a adus în atenţie spectrul unor falimente suverane. În mod tradiţional, eşecuri suverane sunt întâlnite în lumea subdezvoltată, în economii emergente.

Ceea ce se întâmplă în aceşti ani este o schimbare radicală, care va in­fluen­ţa mersul economiilor şi nivelul do­bân­zilor pe pieţele de credit inter­na­ţio­nale – întrucât nevoile de finanţare sunt în creştere. Este de distins aici între obligaţiuni ce sunt cumpărate preponderent de rezidenţi ai unui stat şi achiziţii importante făcute de non-rezidenţi; expunerea faţă de străinătate face o ţară mai vulnerabilă la nervozitatea pieţelor financiare (ex: Japonia are o datorie publică foarte mare, peste 200% din PIB, dar aceasta este deţinută în proporţie covârşitoare de localnici; Spania are o datorie în jur de 50% din PIB, dar mult din această datorie este deţinută de non-rezidenţi).

Tema de meditaţie este impactul cri­zei asupra sistemelor financiare. Sis­teme mai puţin conectate, mai pu­ţin integrate financiar cu mediul ex­tern, au avut mai puţin de suferit. În­tre economiile emergente China şi India sunt exemple notabile prin po­li­tica lor pragmatică. O lecţie a crizei este periculozitatea liberalizării financiare premature, aşa cum s-a produs în ţări ce au intrat în UE (obligate fiind să deschidă contul de capital). Tensiunea extraordinară din Uniu­nea Monetară arată că, în această zonă, avem de-a face cu o criză a integrării financiare de adâncime, în condiţii în care instituţii şi politici economice sunt inadecvate.

De aceea în UE se caută o reformă a guvernanţei economice, ce nu se rezumă la controlul deficitelor fiscale. Criza financiară este şi una a globalizării, care şi-a dovedit reversul în lipsa unor mecanisme şi instrumente de guvernanţă globală. Ce va reuşi să facă G20 în acest sens, cum va avea loc reforma arhitecturii internaţionale (a ceea ce a rămas din sistemul Bretton Woods) sunt de văzut.

Privind criza intermedierii financiare în economiile avansate sunt de semnalat şi fenomene pe care, în mod obişnuit, le plasăm în lumea subdezvoltată: „căutarea de rente” (rent-seeking), capturarea politicii publice de către grupuri de interese, abuz grosolan de poziţie dominantă pe piaţă, etc.

Va urma