Antrenarea mentală

Mai mulţi oameni de ştiinţă au studiat un fenomen psihic interesant; “antrenarea”. Termenul preluat din fizică descrie o stare de sincronizare  a undelor cerebrale ale unor persoane diferite; ea apare în momentul în care una transmite o intenţie concentrată către cealaltă. Cînd creierele celor două persoane intră în stare de antrenare, “creierul receptorului reacţionează ca şi cum ar vedea aceeaşi imagine, în aceeaşi clipă cu emiţătorul”, cum spune Lynne McTaggart în cartea sa, “Experimentul Intenţie”..Unul dintre experimentele privind existenţa “fenomenului de antrenare mentală” demonstrează puterea intenţiei “de a face rău”, ale căror consecinţe nu sunt pur psihologice, ci şi fizice! Vorbim astăzi despre “fenomenul de antrenare” pentru a ne conştientiza, a ne responsabiliza şi a ne veghea cu mai mare îndemănare “intenţiile”, capabile să genereze efecte fizice asupra lumii vii, dar şi a lumii nevii din jurul nostru. Poate că va veni o zi în care vom găndi, simţi şi judeca diferit aceleaşi întămplări şi o zi în care vom avea în noi puterea de a înţelege că lumea emoţională nu este chiar atît de inofensivă pe căt presupunem. Creierele celor conectaţi cu noi trăiesc aceleaşi angoase, aceleaşi şi nefericiri pe care le trăim şi noi, iar antrenarea continuă în “rău”, în suferinţă şi-n degringoladă nu poate decăt să ne convingă de realitatea unei lumi crude şi nedrepte.

Această lume “crudă şi nedreaptă” poate fi vindecată prin intenţia şi participarea noastră conştientă la orice eveniment de viaţă. Fiecare clipă de compasiune şi frumuseţe interioară pe care le putem simţi şi trăi prin alegere înseamnă antrenarea în compasiune şi frumuseţe a celor conectaţi mental cu noi. A celor ce ne sunt dragi, a celor pe care-i iubim sau a celor cărora le dorim…binele. Cum fiecare clipă de răutate şi ură, suferinţă şi deziluzie este transmisă “sincron” celor dragi nouă, într-o lume asaltată de inundaţii, caniculă, cutremure, accidente, criză economică şi diferite alte tulburări grave, este de la sine înţeles că “sincronizarea cerebrală colectivă” se află astăzi pe un tărăm…nefericit. Un tărăm pe care-l hrănim cu toţii, fie prin atenţia directă pe care le-o dăm tragediilor, fie prin sincronizarea noastră mentală cu oamenii atenţi la catastrofe. Cu alte cuvinte, nu-i nevoie să privim drama la televizor, căt este îndeajuns s-o privească cineva apropiat nouă pentru ca ritmurile cerebrale să ni se schimbe şi să trăim stresul şi suferinţa? Aşa ne spun diferiţi cercetători/savanţi. Aşa ne spun, dar – oare – de ce nu auzim şi noi? De ce asemenea informaţii nu sunt mai popularizate decăt tragediiile care ne macină şi ne ţin captivi într-o lume a durerii, de care n-avem scăpare fără propria noastră “intenţie” şi participare conştientă? Stresul şi deprimarea cauzate de criză riscă să creeze un mediu sincron/ puternic negativ, în lăuntrul căruia intenţiile rele pot declanşa tragedii, iar noi să n-avem habar de propria participare la ele. Să ne veghem intenţiile şi să facem fiecare căte un pas către mai multă frumuseţe şi înţelepciune în această viaţă. Nu suntem responsabili numai de noi înşine, ci şi de cei ce ne-nconjoară, cu atăt mai mult de cei pe care-i iubim şi cărora le transmitem…suferinţa, răutatea, furia, deziluzia, deprimarea sau frica noastră. Dacă este adevărat faptul că acestea toate au şi efecte fizice asupra celorlalţi, atunci responsabilitatea noastră devine de-a dreptul obligaţie. Să ne interesăm mai mult de capacităţile noastre, de felul în carer  funcţionează ele. Dar și noi, să ne responsabilizăm, căci – mai multă responsabilitate colectivă înseamnă “antrenare mentală” pozitivă şi consecinţe mai bune asupra calităţii vieţii. 

Știm încă de la Gustave Le Bon despre fenomenul de antrenare al minților, acum el este mai atent cercetat, dar – bizar, încă necunoscut, în schimb, ne afectează în fiecare zi. Stările negre ale celor din jurul nostru riscă să devină ale noastre; e un și un soi de empatie aici, e și un soi de telepatie, poate că multe alte fenomene, considerate extrasenzoriale sunt implicate în propagarea negativității mentale colective. Cert este că nu ne face bine să ne scufundăm în amărăciune și, mai mult, îi tragem după noi și pe alții. Nu ne face bine să ne plăngem de milă, nici să ne autovictimizăm, nici să ne căutăm călăi; dar, să ne cunoaștem mai responsabil pe noi înșine și să ne cunoaștem în părțile noastre bune, să ne manifestăm ca ființe sensibile și rfumoase, mai mult decăt ca unele distructive putem și s-ar putea ca asta să ne ajute să trăim o viață de calitate. Asta ne dorim cu toții, dar suntem dificili, încă sceptici în legătură cu puterile noastre și, poate, confuzi atunci cănd vine vorba de direcția în care căutăm puterea și dragostea.