x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Anul 2009... şi "Supleantul"

0
Autor: Petru Popescu 30 Dec 2009 - 00:00
Ce an a fost 2009!
Pe când evaluările şi statisticile umplu presa, simt în mod intim că acest sfârşit de an e unic. Dar de ce? Pentru că a fost anul alegerilor ori al realegerilor pentru unii şi al nealegerilor pentru alţii? Pentru că vestita criză economică a dominat şi, în timp ce pentru viitorul ecologic sunt anume speranţe, pentru visul promis de toate sistemele politice, prosperitatea tuturor, e mai mult scepticism decât oricând? Pentru că mulţi au sărăcit şi mai puţini (dar totuşi surprinzător de mulţi!) s-au îmbogăţit? Pentru că în America a venit Obama ca un profet triumfător şi 12 luni mai târziu nu mai ştie cum să-şi ceară scuze că nu poate rezolva dezastrul? Dar e chiar un dezastru?

Hmmm - într-un fel este, pentru că văd cât de molipsiţi de grijă sunt tinerii în Europa, în America, în România, în California. Aud, văd, miros, simt îngrijorarea şi descurajarea tinerilor. Tradiţionalii sfidători, exuberanţi şi inconştienţi, mâncătorii de foc, leii şi leoaicele speciei umane, tinerii sunt sceptici la acest sfârşit de an, ba chiar negativişti şi prostraţi în confuzie şi lipsă de iniţiativă.

Peste toată planeta parcă trece un nor de descurajare şi teamă, şi autonegaţie. Pluteşte deasupra planetei, adastă peste un continent, apoi peste altul, apasă pe o naţie, pe alta... Oriunde se opreşte, oriunde umbra lui poluează, se răspândesc dedesubt un frig, un gol, un sentiment de urât şi de eşec. De ce?

Ştiu de ce, toţi ştim. Lumea cum o cunoşteam nu va mai fi, şi ce va fi în loc se zămisleşte în neîncredere, râcă, gelozie şi în acuzaţii, în acuzaţii nesfârşite.

Dacă nu mă credeţi, daţi atenţie unor indicii concludente. Nu doar faptul că n-avem banii pe care-i aveam cândva: că ne facem cadouri mici şi ne luăm vacanţe scurte ori nici un fel de vacanţe. Că vedem la televizor ori întâlnim în persoană atâţia semeni cărora le e mai rău decât nouă şi ni se răsuceşte inima în piept, dar... la etajul egoist al minţii ne simţim norocoşi, chiar ne felicităm că noi ne descurcăm. Un semn concludent că această criză este adâncă în noi înşine e acela că ne întrebăm obsesiv: cum am ajuns aici? Cum de n-am observat încotro ne îndreptăm? De ce am lăsat să se întâmple ce s-a întâmplat?

Parcă niciodată n-am văzut mai multe documentare paseiste, parcă niciodată n-am savurat mai mult evadarea în alte timpuri! Ştiu precis că n-am auzit niciodată aşa des, repetată într-o sută de limbi, fraza lui Judy Dench dintr-un film James Bond: "God, how I miss the Cold War!".

Parafrazat: ce bine era cu Cortina de Fier! Ori ce bine era când era rău! (străveche zicală românească). Da, lumea regretă stabilitatea, claritatea şi uşurinţa de viaţă a unei epoci pe care a dorit-o apusă! Epoca lipsei de libertate!
Credeţi că e altfel în America ori chiar la Hollywood? Nu, nu e altfel. Americanii redescoperă trecutul plin de certitudini revizitând înţelepciunea mic-burgheză din "Father Knows Best"; timpuri când FBI-ul păzea şi controla America cu străşnicie şi libertatea de a fi "altfel", pe orice plan, era imposibilă. Dacă o mamă americană avea un fiu liberal, îl punea să jure pe Biblie că nu e şi nu va deveni comunist.

La sfârşit de an 2009, planeta pare să-şi spună, uitându-se la trecut, un trecut nu prea îndepărtat: da, viaţa nu era rea, şi lumea era simplă.

În această nevoie de a revizui şi ierta trecutul, există un adânc adevăr: restituirea trecutului ne e necesară, fără ea nu putem înţelege prezentul şi nu putem planifica viitorul.

Scriu aceste rânduri întâi şi întâi pentru cititorii mei din România; împreună cu ei închei un an de groază, în care zâmbetele şi uşurările, şi împăciuirile, şi iertările au fost prea puţine. Dar eu şi cititorii mei am trăit o rememorare a anilor '70 consemnată în "Supleantul", care e în clipa de faţă pe lista celor mai bune zece cărţi din 2009.

Pe acea listă, majoritatea scriitorilor de succes nu sunt români. Da, în topul celor zece, opt sunt autori străini, de la Kurt Vonnegut la Philip Roth, de la Antoine de Saint-Exupery la Carlos Luis Zalfon. Doi numai sunt născuţi în România. Şi numai unul, subsemnatul, a scris şi scrie iar în româneşte.

Vreau să pun vizorul pe acest fapt negrandios, dar util de ştiut. Psihicul unui public cititor din Europa, căruia un scriitor transplantat, dar nu înstrăinat îi aduce omagiul a nu-l fi uitat şi a nu fi uitat tinereţea unei generaţii, zâmbeşte. Tinereţea acelei generaţii e istoria pe care am trăit-o şi care ne leagă, cea care ne va ajuta să rezolvăm "criza" măcar pe plan personal. Suntem împreună, acei cititori şi eu, într-un anume timp şi o anume limbă. Suportăm prezentul şi înfruntăm viitorul prin restituirea istoriei către noi înşine.

Acesta este motivul pentru care "Supleantul" e cartea mea cea mai simţită şi mai fierbinte, chiar dacă am scris numeroase alte cărţi, şi suficiente şi-au găsit publicul şi au atras laude. Nu am uitat trecutul şi nu-mi refuz istoria. Ca scriitor, restitui istoria celor care mă citesc şi mie însumi.

Am restituit-o şi înainte: cărţile mele cele mai de succes au restituit. "Prins" a restituit un anume Bucureşti, real, cunoscut, şi care fusese întâi interzis, apoi uitat. "Dulce ca mierea e glonţul patriei" a restituit patriotismul şi mândria naţională într-o ţară mică şi des invadată, a noastră. În "Supleantul" restitui ceva poate şi mai important, cu tot tonul ştrengăresc al povestirii.
Că eram inocenţi noi, cei de atunci.
Că, în pofida lipsei de libertate şi a pierderii de fraţi, eram curajoşi în felul nostru: luptam să rămânem cu sufletul întreg şi cu dorinţa de a trăi din plin, liberi în noi.

Cel mai adânc adevăr pe care l-am învăţat ca scriitor se poate formula: să nu scuipi pe trecut. Primesc laude măgulitoare despre "Supleantul", şi de câteva săptămâni mi se spune insistent că are calitate filmică. Şi eu cred că are. Vorbesc cu regizori şi cu producători. Ştiu ce e un film bun: un film bun e o secvenţă de istorie vie. Dacă "Supleantul" va fi ecranizat, el va fi o pagină de istorie vie. Şi, apropo, Faulkner (care, ca mine, a scris scenarii la Hollywood) a spus: "The past is not dead, the past is not even past" ("Trecutul nu e mort, trecutul nu e nici măcar trecut").

Iubiţii mei cititori, "criza" planetei e reală, dar o vom trece, cum am trecut multe alte crize. Interior nu putem fi mereu în criză. Interior trebuie să renaştem, începând cu acest an 2010 şi după. Dar trebuie să ne împăcăm unii cu alţii şi cu noi înşine. Iar eu - eu scriu pentru voi şi nu mă voi opri.
Pe curând din California şi de oriunde şi La Mulţi Ani!
California (SUA)
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de