x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Anul 2056

0
Autor: Ştefan Mitroi 09 Iun 2010 - 00:00
O sută de ani de la naşterea mea. Nu, nu mai sunt viu. Am dat ortul popii de mult. Să tot fie douăzeci de ani. Dacă nu cumva douăzeci şi cinci. Poate treizeci. Oricum, n-are importanţă. Dovadă că mă interesează încă viaţa, din locul în care mă aflu acum, îmi arunc adesea privirea asupra celor ce se petrec pe pământ. China, cea mai mare putere a lumii, se încăpăţânează să aplice în continuare principiul: o singură ţară, două sisteme, adică ideologie comunistă şi economie capitalistă. Ce-o fi în capul ei?!

Cât priveşte România, ţara în care m-am născut, a început în fine să dea roade legea lustraţiei. Andreea Pora, de la revista 22, susţine, în ciuda vârstei înaintate, o conferinţă de presă la fan-clubul care-i poartă numele.
Ia te uită, în satul meu natal, e mare sărbătoare! Te pomeneşti că... Nu, n-are nici o legătură cu mine. S-au împlinit patruzeci şi cinci de ani de când a fost desfiinţată şcoala. Trăiam pe vremea aceea. Atunci am vrut prima oară să mor şi chiar am murit puţin. Revenind cu picioarele de pe pământ, simt nevoia să spun că este şi moartea bună la ceva. Murind, am aflat ceea ce nu prea ai cum să ştii, câtă vreme trăieşti, că nu este mare scofală să mori. Este ca şi cum ai ieşi într-o zi friguroasă din casă. Numai că ieşi din viaţă. Un singur pas îţi trebuie, unul, atât. L-ai făcut şi, gata, simţi cum ţi se face frig.
D-aia se şi desprinde sufletul cu atâta greutate de trup.

N-o să vă vină să credeţi, dar, plecând de pe pământ, părăsindu-i pe ai tăi, ţi se face din prima clipă dor de ei şi de locurile pe care le-ai lăsat în urmă, ca şi cum ai fi murit de o mie de ani.
De fapt, clipa aia a trecerii pragului ce desparte viaţa de moarte, chiar atâta pare să dureze, o mie de ani. Cam cu atât îmbătrâneşti cât faci pasul.

Nu te-ar apăsa nici o greutate, n-ai simţi nici o durere dacă n-ar veni şi amintirile după tine. Lucrul acesta te doare cel mai tare. Murind, îţi aminteşti mai cu seamă de ceea ce n-ai făcut atunci când trăiai. Puteai să fii mai bun şi n-ai fost, puteai să-ţi arăţi mai mult sufletul şi nu l-ai arătat. Puteai să crezi mai mult în dragoste şi n-ai crezut. Puteai să te bucuri mai mult de faptul că stelele răsar noaptea pe cer şi nu te-ai bucurat. Gândurile îţi urmează şi ele sufletul pe lumea cealaltă. În primul din cei o mie de ani ai clipei de îmbătrânire, te gândeşti dacă lumea din care ai plecat va putea să meargă înainte fără tine. Uite că poate!

Toate bune şi frumoase în lumea în care am ajuns dacă n-ar fi nerăbdarea întâlnirii cu Dumnezeu. Nu m-am întâlnit încă. Atunci când ne vom întâlni vreau să-L întreb doar atât: Cei doi bătrâni care-mi seamănă sunt fiii mei? Eu nu le-am cerut niciodată să îmbătrânească. Cine i-a învăţat lucrul acesta şi de ce?
Anul 2056. Mai vesel decât anul 2012, dar mai trist decât anul în care am murit.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de