"Apa e mama noastră!"

Prima oară a spus-o banditul Spănu, in filmul "Toate pănzele sus!". Acum o găndesc alţii, care nu vor să sece izvorul de bani de la stat.

Â

Anul trecut a plouat - s-a făcut PIB-ul. Anul ăsta e secetă - din ce se va mai face? La fel s-a intămplat şi in 2003, dar tot s-a făcut - mai mult din buruiana taxelor şi datoriilor (arieratelor), care a supt seva mlădiţelor sănătoase ale economiei. Nici in 2002 nu prea plouase, dar a inflorit euro şi la umbra lui ni s-au mai copt şi nouă exporturile, aşa că am cules şi-atunci ceva PIB.

Aşadar, in ciuda temerilor, in Romănia, bilanţul hidrologic rămăne constant. Cănd n-are deficit statul, au furnizorii de utilităţi datorii, iar gazul şi curentul sunt incă in măna statului. La ei băltesc datoriile din intregul sistem, pănă vine statul şi le şterge cu buretele. Cănd nu se umflă cursul şi nici cota inflaţiei nu creşte, inseamnă că se infiltrează mai multe importuri. Cănd se goleşte rezervorul de şomeri, se umplu vasele comunicante cu pensionari, "ţărani" şi emigranţi.

In final, avem acelaşi burduf sleit, din care fiscul se chinuieşte să impartă cu picătura la căt mai mulţi insetaţi. In 1990 am golit sticlele cu vin, rămase din vechea recoltă. După aceea am văndut sticlele goale şi tot ce mai aveam prin casă, la preţ de nimic. De la amanet, rar se mai găsesc bani pentru scos ceva inapoi, aşa că bătrănilor li s-au dat in loc de pensii şi de economiile la CEC roase de inflaţie telenovele cu ghiotura. Apoi am mers cu găleata goală la robinetele străinilor. Care ne-au dat imprumut, cu condiţia să turnăm căt mai mult la fundaţia unei creşteri economice sănătoase. Or, noi nu ne-am lămurit incă de unde să incepem. Din deficit bugetar in arierate, din inflaţie in deficit comercial, incă mai riscăm să ne cadă in cap şandramaua proptită cu materiale de căpătat.

De fapt, după căt am clădit pănă in 2007, tot fiii ploii am rămas. N-am fost in stare să clădim o economie-beton, ca o casă solidă, cu WC cu apă curentă, ci doar un castel de cărţi de joc, cu tronul evaziunii in mijlocul curţii. Ce mai putem face? Să ne rugăm.

Să dea Dumnezeu să crească dobănzile la vest-europeni, că deja avem prea mulţi bani cu care nu ştim ce să facem. Dar să nu dea cumva şi Allah, căci scumpirea petrolului nu ajută, ci dăunează la inflaţie. Iar Buddha ar face bine să mai taie din creşterea economică la chinezi, că altfel nu prea mai avem cum să ne mai vindem noi forţa de muncă şi să zicem că ne cresc exporturile. Ar deveni limpede ca bună ziua că ni se supraincălzeşte economia.

Există insă o formulă şi mai simplă pentru a atinge simultan obiectivele macroeconomice, fără a apela la ajutorul vreunei divinităţi. Dacă de măine băncile n-ar mai da credite - şi ce dacă asta e indeletnicirea lor de bază?! - atunci nu s-ar mai majora importurile, nici deficitul extern. Dacă toţi romănii cu vărste intre 15 şi 64 de ani ar lucra afară, salariile ar avea in totalitate contrapartidă in valută, deci n-ar mai avea impact inflaţionist. Iar dacă pensionarilor rămaşi li s-ar da dreptul să treacă şi pe culoarea roşie a semaforului, s-ar rezolva şi ultima chestiune, cea a Produsului Intern Brut. Reducăndu-se rapid populaţia de la 21,5 la 16,5 milioane, PIB/locuitor ar creşte atăt de repede incăt ar trebui să băgăm iute vize, să nu inceapă nemţii să emigreze incoace.