x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Apă la masă

0
Autor: Matei Vişniec 01 Apr 2011 - 16:20

Ca un călător înveterat ce sunt, am început să împart ţările în două categorii: cele în care, atunci cînd intri într-un restaurant, ţi se dă automat şi gratuit apă la masă, şi cele în care apa trebuie cumpărată sau trebuie să o ceri, uneori insistent. Poate din acest motiv mă simt bine în Grecia, unde, imediat ce te-ai aşezat într-o tavernă, vine cineva şi-ţi umple un pahar mare cu apă în care plutesc şi câteva cuburi de gheaţă, după care carafa rămâne la dispoziţia ta pe masă. La prima vedere s-ar zice că acest bun obicei ţine de cultura ţărilor calde, mediteraneene, dar de fapt nu este aşa. În Italia apa este un produs scump, pe care îl negociezi cu chelnerul. Iar chelnerul încearcă oricum să-ţi vândă, dacă e posibil, cea mai scumpă sticlă de apă minerală.

Generozitatea legată de apă este un indicator interesant pentru evaluarea gradului în care turismul a alte­rat moravurile unui popor. Îmi amintesc că una dintre cele mai scumpe sticle de apă am plătit-o la Amsterdam, în Olanda. În Franţa, am apreciat întotdeauna faptul că în absolut orice cafenea sau restaurat poţi să ceri „une carafe d'eau”, o carafă cu apă, şi niciodată nici un chelner nu se simte ultragiat, indignat sau nefericit că trebuie să-ţi aducă apă. şi America este o ţară în care apa îţi este servită în mod natural, indiferent cît de mult sau cît de puţin urmează să con­sumi în restaurantul respectiv. În Japonia primul gest de ospitalitate este cel de a ţi se oferi un ceai verde rece, iar apa urmează, în stil american, din abundenţă şi cu cuburi de gheaţă.

Românii sunt zgârciţi la apă. Sigur, până la urmă poţi obţine nişte apă de la robinet, dar în absolut orice restaurant ţi se propune înainte de toate apa mi­ne­ra­lă sau apa plată îmbuteliată. Iar atunci când totuşi insişti şi ceri un pahar cu apă de la robinet, eşti avertizat că s-ar putea ca apa care vine pe „ţeavă” să nu fie bună, ceea ce de altfel este posibil.

Nu este exclus ca în ţări precum Germania sau Austria o bere să fie mai ieftină decât o sticlă de apă. Din colecţia mea de amintiri legată de apă face parte o minusculă sticluţă care mi s-a adus la Viena: conţinea practic echivalentul unui pahar cu apă, dar ce frumoasă era sticla, ce „imperială” eticheta…

Ce se întâmplă în restaurante în privinţa meschinăriei legată de apă nu este însă valabil în cafenele. Dacă în Italia sau Austria apa este scumpă atunci când o ceri la restaurant, la cafenea ţi se aduce aproape automat un pahar cu apă alături de cafeaua sau prăjitura comandată.

Ori de cîte ori trebuie să plătesc apa într-un restaurant, îmi amintesc de cum se plângeau, în copilăria mea, oamenii de la oraş, că trebuie să cumpere „totul, cu excepţia apei şi a aerului”. Ei bine, această exclamaţie nu mai e valabilă decât pentru aer, şi probabil pentru puţină vreme. Reflexul de a cumpăra apă a devenit unul cotidian, iar în curând va deveni un produs comercial şi aerul pur îmbuteliat (primele oferte de acest gen au şi apărut de altfel).

Simbol al vieţii, apa se cumpără în tot felul de sticle din plastic şi de containere. Ceea ce părea a fi un dar al naturii a devenit un produs ca oricare altul, şi deseori rămân stupefiat în faţa diversităţii de oferte la raionul „apă” al supermarketurilor. Analizez etichetele şi preţurile şi descopăr diferenţe enorme între apa de izvor banală şi apa de „marcă” gen Evian. Când sunt invitat uneori în diverse case sunt atent la apa care mi se dă la masă. În funcţie de eticheta de pe sticla de apă măsor cât de simandicoasă este gazda. Când văd că sunt tratat cu apa cea mai scumpă care se găseşte pe piaţă aproape că o înghit cu noduri.

Eu însumi mă las însă manipulat de comerţul cu apă. Când e vorba să cumpăr apă pentru copilul meu am tentaţia de a nu mă uita la preţ. În definitiv tot ce avem mai scump sunt copiii, deci este normal să le cumperi apa cea mai bună, ori s-ar părea că apa cea mai bună este şi cea mai scumpă.

Când eram eu însumi copil beam apă din fântâna din curtea casei, iar scoaterea apei din fântână mi se părea un  număr de magie. Fântâna cu roată şi găleata care dispărea în adânc şi revenea cu esenţa vieţii îmi povesteau ceva profund despre modul în care fiinţa noastră se hrăneşte cu un preţios lichid aflat în măruntaiele pământului. Pentru mulţi copii, astăzi, apa este un produs care provine de la supermarket şi nu are absolut nimic misterios şi poetic în ea. O imensă orbire se lasă peste lumea care transformă în marfă esenţa vieţii.  

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de