Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a decis (pentru a câta oară?) amânarea unei decizii privind declanşarea programelor strategice de înzestrare militară.
Granzii apă-rării şi securităţii naţionale, reuniţi la Cotroceni, au trimis documentele la Guvern, pentru evaluarea lor. E cel puţin surprinzătoare şi lipsită de profesionalism această pretinsă evaluare guvernamentală.
Programul strategic de înzestrare al MApN a fost lansat în 2006. Sunt deci trei ani mari şi laţi de când se tot discută despre capitolul înzestrării, cea mai mare suferinţă a Armatei Române după Decembrie 1989. Ei primesc documentaţia de şedinţă cu cel puţin o săptămână, chiar două înainte, pentru studiu şi formarea unei opinii pertinente. Nu era logic şi de bun-simţ ca evaluarea de impact financiar să fie deja făcută pentru unele programe de înzestrare? Câte şedinţe CSAT au avut loc din 2006 până în prezent, 20?
Evident că unele cifre referitoare la economia românească s-au schimbat. Dar produsele militare pe care România le doreşte au acelaşi preţ. În plus, ele nu se plătesc pe loc, din bugetul mai mic sau mai mare al Apărării. Angajamentul de plată este pe termen lung, cu garanţia Finanţelor şi cu un eventual termen de graţie.
Amânarea de la Cotroceni are mai degrabă un iz politic. Nici actualul şef al statului, nici vreun alt membru CSAT nu sunt suficient de bărbaţi să pună ecuaţia securităţii naţionale în afara interesului lor personal şi electoral. N-are nici unul dintre ei curajul să spună că Armata se află în ceasul al 12-lea în privinţa înzestrării.
Că e nevoie urgentă să angajăm credite de câteva miliarde de euro, care, aşa cum am spus, pot fi plătite în rate şi cu perioadă de graţie, până trece criza. Se tem să anunţe cheltuieli în anul în care vor să câştige nişte alegeri. Sunt aspecte grave, cu impact major din punctul de vedere al politicii externe şi de securitate, dar trebuie spuse clar câteva lucruri.
Primul: fără apariţia unui nou avion de luptă foarte rapid, România rămâne descoperită în protejarea spaţiului ei aerian în maximum doi ani. Există două variante, ambele ruşinoase pentru un stat cu pretenţii: apelăm la ruşi să prelungim resursa de zbor a bătrânelor MiG 21 Lancer sau cerem alianţilor din NATO să ne apere ei spaţiul aerian, pentru că noi nu mai suntem în stare.
Spaţiul aerian şi cel terestru trebuie protejate şi cu rachete sol-aer, cu rază scurtă, medie şi lungă de acţiune. La momentul actual sunt porţiuni importante din teritoriul naţional neprotejate din lipsa unor rachete antiaeriene performante. Dacă introducem în ecuaţie şi responsabilitatea în faţa NATO, nu doar apărarea naţională, analiza se complică.
În Afganistan, militarii români mor, pentru că vehiculele în care-şi îndeplinesc misiunea sunt vechi sau insuficient protejate. 31 de blindate Piranha au fost contractate. În teatrul de operaţiuni sunt doar zece. Contractul merge greoi. Într-un Pirahna nu a murit încă nici un militar nicăieri în lume. În tot acest timp, România se mai gândeşte. Încetineala se contabilizează prin morţii din misiuni.
În privinţa Forţelor Navale, nu avem nave performante cu ajutorul cărora să protejăm, la standard NATO, apele teritoriale şi zona economică. N-avem bani şi voinţă să achiziţionăm nave noi sau să facem mentenanţă pentru fregatele din dotare.
Citez dintr-un document intitulat pompos "Planul strategic al Ministerului Apărării", care, printre riscurile la adresa capacităţii MApN de a-şi îndeplini mandatul, menţionează: "Neasigurarea bugetului apărării la nivelul de minimum 2% din PIB. În acest sens ar putea fi afectată participarea la efortul de apărare colectivă în cadrul NATO şi la construcţia dimensiunii militare a UE, precum şi la întreaga gamă de misiuni pentru îndeplinirea angajamentelor de cooperare şi parteneriat asumate pe plan internaţional".
În ultimii cinci ani, bugetul Apărării a scăzut dramatic. Azi e tăiat la 1,2% din PIB. Armata a fost implicată în mizerii politice, scandaluri între diverse căpetenii ale statului. E tratată ca o adunătură, nu ca un corp de elită, care a decis prin contribuţia ei fundamentală aderarea la NATO.
Sunt convins că această criză economică face şi mai dificilă angajarea unor cheltuieli pentru armament. Nu sunt bani pentru educaţie, infrastructură, agricultură şi altele. Dar pentru Armată, placa asta uzată cu lipsa de bani se învârte de 20 de ani. Predictibilitatea şi responsabilitatea unui stat serios, nu unul bananier, trebuie să includă termene clare pentru dotarea cu tehnică militară modernă. Dacă, pe lângă nefuncţionalitatea politicii interne, criza economică şi populismul liderilor ei importanţi, România rămâne şi fără apărare naţională, se alege praful.
