Aparenţă şi realitate

Jurămintele politice în apărarea independenţei justiţiei s-au înteţit atât de tare în ultimele zile pentru a salva justiţia de un pericol iminent?  Nu cred.  De la Revoluţie încoace regimul comunist a fost condamnat categoric pentru ororile şi minciunile sale. Condamnările au fost foarte dure în limbaj însă insuficiente în registrul practic. O foarte convingătoare caracterizare îi aparţine istoricului Lucian Boia care arată că “omul comunist” “a fost martor, şi participant, al unui dramatic regres istoric, poate cel mai grav de la sfârşitul Antichităţii până astăzi. S-a tot adâncit o prăpastie între ceea ce (el) ştia şi ceea ce trăia”. O prăpastie, deci, între ceea ce politica afirma şi rezultatele efective. Ce ne facem dacă şi democraţia, ce i-a urmat comunismului, cunoaşte asemenea falii între ceea ce se vede şi ceea ce e în realitate. Desigur, deosebirea esenţială care contează stă în libertatea de a şti şi de a spune ce crezi. Când trăiam în comunism aveam sentimentul optimist al existenţei unei lumi libere, care urma, cândva, să fie şi a noastră. Acum când foarte mulţi oameni care spun resemnaţi că  “aşa e făcută lumea”. Cetăţeanul nu mai crede că poate influenţa cu ceva, precum să schimbe, jocul politic al “înaltei răspunderi” în spatele căruia se ascund reale interese personale. Apărătorii justiţiei sunt atât de des şi chiar cei ce vor să o acapareze, ceea ce ilustrează perfect minciuna despre interesul public, statul de drept, etc. În jocul minciunii n-au cum să nu fie prezenţi şi acei magistraţi care fac posibilă deturnarea justiţiei de la lege şi conştiinţă spre a fi servitoarea intereselor politice. Este preţul plătit de ei pentru a nu le fi sancţionate faptele ilegale şi imorale. “Luaţi mâinile de pe justiţie” spune cu totul altceva decât credem dacă justiţia ajunge să fie stăpânită de oameni care au de ascuns ceva urât.
În fond foarte mulţi apără ceea ce vor să acapareze. Acesta pare să fie lanţul netăiat încă ce ne mai leagă de trecutul comunist şi ne desparte de democraţie.