Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În toată lumea, minutul "timpului probabil" de la sfârşitul "Jurnalelor" şi al "Buletinelor de ştiri" a devenit o chestiune de actorie. O categorie de redactori nedefiniţi, care nu-s nici actori, nici gazetari şi care altfel ar exista în cel mai complet anonimat obţine notorietate interpretând "artistic" starea vremii. E genul de interpretare la fel de potrivit şi pentru cartea de telefon, şi pentru mersul trenurilor, şi pentru orarul farmaciilor de Anul Nou. În această ciudăţenie a televiziunii nu interesează persoanele în cauză, fiindcă notorietatea se dobândeşte la timpul probabil prin repetiţie la ore fixe. Interesează să apari. Dacă apari pe micul ecran, înseamnă că eşti. Nu contează ce. Înmulţirea apariţiilor cere un pic de teatru, reclamă un scenariu, o regie. Şi astfel încep să conteze în spaţiul public şi chiar să genereze reacţii, care la rândul lor încep să însemne ceva, fără ca nimeni să ştie ce, persoane care nu exprimă gândire. Nu e nici bine, nici rău că se întâmplă aşa. Funcţionează legea transformării cantităţii în altă calitate. În fapt, televizorul e un gen de icoană, cu un aport tehnologic de natură să-i diversifice şi să-i mondializeze funcţiile. Icoană în absolut, la care se prosternează şi nu cercetează creştini, musulmani, budişti şi mase de toate credinţele. Într-o zi, am fost oprit de un necunoscut. Cu o mină de om căruia i se întâmplă un lucru deosebit, pe care putea să-l povestească acasă, necunoscutul mi-a zis "V-am văzut la televizor!" Nu mi-a zis "v-am ascultat ce spuneaţi" sau "v-am urmărit replicile", ci numai "v-am văzut". Ca să scurtez situaţia i-am spus că nu-i un lucru care să merite evalavia lui, că e slujba mea. Apariţiile sunt meseria mea. Când mă duc la studio, mă duc la serviciu. Dintr-o dată, omului i-a căzut faţa. La servici se ducea şi el. Numai că nu mi-a zis "Du-te dracului!" În mintea sa "apariţia" era un fel de premiu, o reuşită socială, un mod de a te ridica din neantul zilei, nu un serviciu şi o leafă. Icoana nu-i un obiect, este o stare de referniţă. În dialogul cu necunoscutul, eu trivializam "apariţia". Prin anii ’50, în cartierul meu s-a stârnit un delir de apariţii ale "Fecioarei cu pruncul" pe ferestrele unui cămin de ucenici. Tehnologic, explicaţia era una banală. În preajma Paştelui, femeile de servici şterseseră geamurile căminului cu nişte cârpe îngălate de petrol, iar ploaia, care urmase operaţiunii, le conferea petelor uleioase întinse pe ud virtuţi de imagini. Puteai să vezi orice dar pentru că isteria generală impunea să vezi "Fecioara cu pruncul", asta vedea tot cartierul. Oana, Moni, Iri, Bote, Pepe sunt icoanele laice ale unui veac în care până şi cartea de bucate are apostoli şi emisiuni la tv sacre. Diferenţa, faţă de închinarea tradiţională, e la telecomandă. Şi ar mai fi o diferenţă. La icoana sfântă te uiţi cu gânduri curate, la cele mai multe din icoanele tv îţi e permis orice gând, şi cu prioritate dezgustul.
