x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Aproape întregi

0
Autor: Tudor Octavian 09 Mar 2010 - 00:00
Talciocurile şi târgurile atrag mai mult prin ceea ce spun obiectele despre oamenii care le-au avut în seamă decât prin ce ce pot spune oamenii despre ele. Oricâte cărţi pline de patriotism şi entuziasm istoric am scrie despre neamul nostru mândru, harnic şi cinstit - cum zic Abecedarele -, talciocurile, târgurile şi chiar comerţul mai spălat cu antichităţi dovedesc faţă de ţările din vestul Europei multe diferenţe în relaţia cu mobilierul, cu veşmintele, cu obiectele de artă şi cu inventarul obişnuit al casei.

Se aduc la vânzare, ca fiind încă bune şi de folos, obiecte care, în alte lumi, mai îngrijite, ajung încă de când sunt întregi la gunoi. Vechimea lucrurilor e probată de o seamă de deteriorări şi de un anume consum al materialului, dar şi de o acumulare de jeg, de tot felul de murdărie. Diferenţele între viaţa lucrurilor, la noi şi în ţările mai bogate în toate privinţele, sunt sesizabile din prima vedere: rău arată oamenii, rău arată şi avutul lor.

Când sunt la ananghie şi aduc la vânzare tablouri care n-au fost deranjate niciodată de pe locul unde au fost spânzurate în prima zi, proprietarii fac din asta, din faptul că sunt neatinse, o calitate. N-au fost atinse de mână omenească, e drept, dar umezeala şi uscăciunea, praful şi fumul din sobele cu lemne şi cărbuni, aburii graşi ai mâncărurilor, aerul închis din odăile foarte populate, viciul tutunului şi obiceiul de a fierbe rufe pe o plită, nenumăratele activităţi însoţite de emanaţii dintr-un spaţiu închis ating şi învechesc urât lucrurile. Ca şi la oameni, îmbătrânirea lucrurilor poate să aibă nobleţe, disperare şi silnicie, să devină insuportabilă pentru cei din jur.

Un mare necaz, în relaţia aceasta a proprietarilor de bunuri valoroase cu obiectele, e meşteşugarul "care se pricepe la toate", care face minuni cu un cleşte şi un ciocan. Un astfel de meşter s-a oferit să-i facă unuia, care a cumpărat din talcioc un scrin cam scâlciat din veacul al XVIII-lea francez, "reparaţia perfectă, numai cu un ciocan şi o mână de cuie". În casa unei cucoane, cu veleităţi de pictoriţă şi de restauratoare, am văzut câteva sute de piese de ceramică din mai multe secole şi ţări "reparate" cu ce avea femeia la îndemână: aracet, cocă din făină, vopsele de ouă.

Mai mult, persoana colora părţile sparte şi înlocuite cu foarte mare aproximaţie "doar cu mâna ei", transformând porţelanuri cu branduri faimoase, prost întreţinute de alţi tembeli, în bibelouri de bâlciuri.

Cel mai sinistru caz de "reparare" - şi nu mă sfiesc să-l numesc sinistru - l-am aflat în casa unui şofer de fost prim-secretar care, la o rechiziţie din 1955, când a fost trimis la Canal un mare colecţionar bucureştean, s-a ales şi el cu trei tablouri mari de Kimon Loghi. După 30 de ani, un vecin, vopsitor de cazane şi tablă la "Vulcan", s-a oferit să i le facă, pentru câteva kile de vin, "ca şi noi" văcsuind pe toată suprafaţa cele trei pânze cu duco şi alte grozăvii industriale.

Pentru puterea de înţelegere şi pentru privirea limitată a celor doi, operaţia a fost o mare reuşită. Vă garantez eu - mi-a zis fostul şofer - că tablourile mele arată mult mai bine ca înainte. Are nea Mitică, vopsitorul, o mână, că într-o lună vopseşte şi le face ca noi toate tablourile de la Muzeu!
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de