Arhipolitică

Celebrul fizician Richard Feynman, chemat sa cerceteze dezastrul navetei spatiale Challenger din 1986, indica foarte clar in raportul sau cauza accidentului, care era pur tehnica. Un foarte banal O-ring (garnitura) care inchidea supapa rezervorului de combustibil solid s-a rigidizat la temperatura neobisnuit de joasa din ziua lansarii, provocand scurgerea fatala de combustibil. Inginerii sustineau ca accidentul a avut loc in limitele pro­babilitatilor calculate, in timp ce managerii proiectului au continuat sa sustina ca a fost un accident practic improbabil si irepetabil. Opinia lui Feynman, din vointa politica, nu a fost inclusa in raportul final al co­mi­siei oficiale de investigare a cazului, ci doar intr-o anexa a acestuia. Dar acea anexa a avut de departe cea mai mare atentie din partea media si a publicului larg. Pentru ca inginerii traiesc in lumea faptelor, iar ma­nagerii traiesc in lumea dogmelor politice.

Managerii se dovedesc a fi in eroare mult mai des decat gresesc inginerii. Pentru ca dogmele politice pleaca din lunga istorie a declaratiilor facute de politicieni in scop pur po­li­tic. Realitatea insa ar trebui sa aiba prioritate fata de exercitiul de PR (relatia de comunicare cu publicul), caci natura nu poate fi pacalita. De aceea, autoritatea (prezidentiala, gu­ver­namentala, administrativa) nu trebuie sa decida in prima instanta, ci realismul si cerintele realitatii. Sa vorbim, prin urmare, despre ade­va­ra­tul inteles al riscului. Ideea ca exista evenimente care nu sunt nici ine­vi­ta­bi­le, nici intentionale este prima data enuntata de marele Cicero in secolul I i.Hr.

Astazi vorbim despre evenimente aleatorii. In mod obis­nu­it, oa­me­nii accepta doar doua stari: ori e sansa, ori are un inteles. Adica no­ti­uni care se exclud una pe alta. Re­pre­zentarea probabilista a riscului e ris­canta, caci modelul matematic uti­li­zat nu contine de regula sufici­en­ta in­­formatie. Adevarata analiza a ris­cului implica intelegerea interpre­ta­rilor care conduc la estimarea ris­cu­lui. Lucrul e indeosebi evident in fe­nomene sociale. Campul posibi­li­ta­tilor e mult mai mare decat cel al per­ceptiilor. Ca urmare, inter­pre­ta­rile unei situatii pot fi foarte diferite, iar riscurile reale si cele asociate, de ase­menea. Criza financiara care a zgu­duit globul si inca nu putem spu­ne ca a trecut sau dezastrul de la Fu­ku­shima sunt doar doua exemple foar­te graitoare. Pentru a intelege ris­cul unei situatii e absolut necesar sa consi­deram – paradoxal – felul in care oamenii il interpreteaza. De exemplu, interpretarea riscului de a cheltui ceea ce nu poate fi platit – eminent sub actuala guvernare – nu poate fi doar prudenta de a nu cheltui. Asta ar insemna ipotecarea viitorului. Adevarata prudenta in fata riscului mult mai grav de a nu acumula, de a nu vedea orizontul este aceea de a nu ne asuma riscul calculat al acumularii.

Democratia cere sa te bazezi pe fapte cunoscute si impartasite; in loc de aceasta ni se ofera imagini paralele si o abundenta de viziuni incoerente. In aceste conditii, cetatenii nu sunt utilizatori, ci utilizati de politica. De aceea m-am gandit, plecand de la formula lui Milan Kundera “arhiroman, nu antiroman', sa propun arhi­po­li­ti­ca, nu antipolitica. Aceasta, dupa opinia mea, se concentreaza asupra a ceea ce politica are de spus pentru a reface intr-o forma eficienta posibilitatile pierdute sau ignorate. Arhi­po­litica respecta numai oamenii, iar nu interesul politic. Oamenii aflati departe de putere si care nu revendica nici o particica de putere politica.

Democratia nu e nemuritoare. Ea poate fi subminata si... poate sa dispara.