Aromânii!

În toate dimineţile, fie că-i vară, fie că-i vreme mohorâtă de toamnă sau iarnă cu ger, în Parcul Obor se adună aromânii.

Nu reţin nici o fizionomie, fiindcă nimic din fiinţa grupului nu te îndeamnă să remarci indivizi. Sunt o unicitate, chiar dacă într-o zi vin mai mulţi, iar în alta mai puţini. Nu-s o problemă de personalităţi, ci una de gintă. Nimeni din parc nu se referă la dânşii ca la o comuniune de prieteni sau de vecini. Sunt aromânii! Şi, cu toate că aleile, mai ales în anotimpurile calde, sunt pline de grupuri şi de adunări, numai al lor are un nume. Sunt aromânii.

Când îi priveşti, mintea îţi reclamă imediat zicala „toţi ca unul şi unul ca toţi”. Discută tot timpul politică, dar nu subiectul contează, ci felul dedicat şi controlat în care o fac, cu gravitate şi convingere. Ce-i iarăşi particular, la aromânii din Parcul Obor, e distanţa faţă de cealaltă populaţie a grădinii. Simţi, pur şi simplu, că nu-i recomandabil să-ţi bagi nasul în treburile grupului. E foarte probabil că ei nici nu vin aici pentru atmosfera foarte civilizată a parcului. S-ar spune că se simt bine în jur cu mulţimi, că tocmai vânzoleala din preajmă le asigură o anume detaşare de realitatea înconjurătoare.

Se adună din tot Bucureştiul, nu-ţi dai seama când sosesc, nu-ţi dai seama când se despart. Sunt toţi vârstnici, fapt ce înseamnă că au încă vie conştiinţa armâniei lor şi se îmbracă „de oraş” şi de zi importantă, indiferent ce zi e. Unii probabil că s-au şi născut aici, nu la sud de graniţă, însă educaţia de acasă le-a marcat definitiv viza­viul cu patria-mamă. Sunt cetăţeni români, aşa se simt, dar şi neam de aromâni. Cultivă un gen de soli­daritate etnică, din care am avea mult de învăţat şi multe foloase de tras. Din câte mi-au ajuns de la bunicii din partea tatei, se pare că am un procent de sânge armânesc în mine. Lucrul acesta m-a făcut sensibil la chestiunea aromânilor, deşi nu aş şti să spun care e aceea. Legendele în circulaţie, despre modul în care aromânii îşi cinstesc şi-şi apără familia, poveştile istorice despre dârzenia lor în conjuncturi cri­tice, ideea că sunt, ca şi ţăranii din Ieud ori muntenii din Rucăr, vână naţională neatinsă de migratori, precum şi un anumit „nu uită şi nu iartă” foarte cavaleresc – toate m-au dus către un simţământ durabil, în care curiozitatea s-a amestecat cu respectul şi speranţa cu mândria. Nu-s singurul din România asta a mea care ar vrea să ştie mai multe despre arborele său genealogic şi tot căutând trebuie să se consoleze în condiţia de arbust. E încă un fapt care mă bucură, atunci când dau de grupul de aromâni din parc: sunt sigur că ei îşi ştiu descendenţa adânc în timp, nu doar pe o generaţie sau pe un veac. Mare lucru!