x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Artist din ţara Ialomiţa

0
Autor: Tudor Octavian 03 Feb 2010 - 00:00
Puţini sunt adolescenţii care să nu-şi fi notat undeva un aforism, o maximă, o frază care la citire li s-a părut a conţine un nesfârşit de adevăr. Numai că nesfârşirea, mai ales la adevărurile îndrăgite în adolescenţă, are o scadenţă.

Din cugetările de căpătâi pe care le-am scris în "Caietul meu definitiv" de la 15 ani, a rezistat în memorie până azi aceea care privea ratarea. Ea suna cam aşa: Nu e un ratat omul care a vrut să ajungă sergent şi a ajuns sergent, e un ratat cel care a dorit să fie general şi n-a ajuns decât sergent. Motivul pentru care ţin minte acest panseu şi nu altul interesează foarte probabil condiţia mea socială de atunci. Eram elev al unui Liceu Militar, cu gradul de sergent. Eram, prin urmare, realizat ca sergent, iar general nu ţineam să ajung. Câştigul momentului a fost că m-am întrebat mereu ce-i ratarea şi m-am ţinut la distanţă, uneori plătind un preţ mare pentru a păstra distanţa, de rataţii care se mândreau cu condiţia lor de artişti-sergenţi în arte. Ratarea se ia. Rataţii sunt foarte convingători când îşi argumentează mândria, pentru că au întotdeauna pe cine da vina pentru eşecul în carieră, în familie, în toate celea. Ei se simt de fapt generali şi n-au nici o îndoială că alţii, oameni răi şi intriganţi, le-au uzurpat epoleţii aurii. În cultura românească, proliferează un tip de mândrie de general pe plan local, care ar părea să aibă echivalent în cultura mare a altor ţări, dar care, în realitate, e o redefinire convenabilă a ratării. E ca şi cum sergentul, care a visat să fie sergent şi chiar a ajuns sergent, îşi pune pe umeri, când e singur în faţa oglinzii, epoleţii de mareşal. Şi nu numai că se minunează cât de bine îi stă ca mareşal, dar în sinea sa cultivă convingerea că e unicul îndreptăţit la bastonul de mareşal. Şi moare cu ea, fericit. În Italia, a fi poet veneţian, pictor lombard sau dramaturg napolitan înseamnă ceva firesc şi cu susţinere în istoria genurilor. În toate artele, oraşele şi regiunile Italiei au dat de-a lungul mileniilor şcoli cu valori de rang universal. Definiţia locală trimite în Italia la universal. Dar a te ţine mândru că eşti poet ialomiţean, pictor câmpulungean ori compozitor bihorean e o eroare majoră de postură.

Apar în ţară, cu cheltuieli mari, tot felul de publicaţii, de antologii şi de dicţionare de personalităţi, construite pe ideea de mare valoare judeţeană. Nu e nici un rău în faptul că apar, răul e că acreditează un statut de mari valori unor inşi care au vrut să fie sergenţi în arte şi în ştiinţe şi sergenţi au ajuns. Doar că în toate aceste antologii şi dicţionare laudele sunt ca pentru generali.

În nici un dicţionar naţional de personalităţi n-ai să afli mai multe superlative şi elogii mai umflate ca în panopliile cu glorii judeţene. Când un galerist din Germania m-a întrebat ce credeam despre un pictor de mâna a şaptea de la noi, care i se propunea neamţului cu o expoziţie, am procedat ironic, zicând că respectivul e "pictor ialomiţean". Normal, neamţul, care era om umblat, a vrut să ştie ce ţară e Ialomiţa, de nu auzise până atunci de ea.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de